A DISPĂRUT DE 30 DE ANI și doar un singur textuleț , cel publicat acum, a ajuns în mâinile mele, TATĂL MEU, Constantin GHICIULESCU, la înmânat spre publicare, (nu -i singura lucrare dispărută ), dar acest roman și altele, din motive ce nu au ținut de calitatea lucrărilor, nu numai că nu au văzut lumina tiparului dar au și dispărut ”

Motto

La Marele Meu Prieten Ștefan Odobleja

Franjurii aceia de singurătate dimprejurul domnului Ștefan Odobleja, transformați într-un abajur de studiu al spiritului de geniu, m-au impresionat foarte mult, de când îl cunoscusem pe acel mare personaj și ni se încrucișau adeseori pașii și  gândurile pe străzile Severinului.

Constantin Ghiciulescu

DIRIJORUL DE NOAPTE

…Dar într-o dimineață psihică ușoară a fost adus în biroul meu, la interogatoriu, un bătrânel scund, cu priviri învietoare de suflet, sobru și tăcut, îmbrăcat  straniu de simplu: Haină și pantaloni de doc albastru. Încălțat cu teniși vechi. Însă lucea în el ceva de alteță fascinatoare. I-am spus să ia loc și, după o tăcere preț de câteva gânduri, m-a întrebat cu o umilință mirată în glas:

– Cum nu mă bateți?

Întrebarea mi-a sunat, din liniștea lui torturată, tare ciudat.

– Dar de ce să vă bat, domnu’ doctor?

– Păi, ceilalți m-au bătut zdravăn.

– Nu, domnule! Știu, e stupid totul aici.

De la ușa asta până la covorul din biroul șefului e o alee de cruzime.  Mi-e silă să mai ating romburile de cinism din desenul lui oficial, fără să nu-mi spun la fiecare pas c-am nimerit aici dintr-o eroare a unei cizme, ce m-a împins cu scârbă în mocirla fanteziei.

-Dumneata nu ești decât o rotiță în mecanismul ăsta. Una neascultătoare. Dar te va arunca el singur, când vei refuza să-i execuți tic-tac-ul anarhic. O rotiță prea cuminte și liniștită în acest haos orologic, mi-a șoptit doctorul.

I-am făcut formele de punere în libertate și a ieșit încet pe ușă, condus de adjutant.

De-atunci am plecat din miliție, după întâlnirea miraculoasă cu omulețul acela vrăjitor de luciditate.

L-am reîntâlnit la un cerc de literați.

Le desena pe tablă cu creta floarea circularității  inverse, cu o mulțime de petale psihice, complicate pentru noi să le-nțelegem.

Creierul ca o floare. Când l-adusese sergentul la mine în birou, doctorul fusese arestat pentru întreruperi clandestine de sarcină.

Avea o pensioară, din care abia supraviețuise.

Mi-a arătat instrumentele lui complicate, lucrate de el. Numele lui, Odobleja îmi spunea ceva sublim. Auzisem de drama lui. Publicase o carte, Psihologia consonantistă la editura Maloine, din Paris. Era descoperitorul ciberneticii, dar războiul, vremurile roșii îi furaseră  dreptul de savant. Știam că este filat de securitate, nedorit de societatea asta străină de sublimele valori burgheze, cum catalogau culturnicii zilei.

Marele grangur, Plătică Flavius, șeful propagandei, îl surprinsese pe bătrânul doctor la ora prânzului  în cantina partidului, unde venea uneori să-și ia masa, pentru că era mai ieftin meniul decât la cantinele din oraș.  Asta era o favoare pentru puternicii zilei.

Prezența mizeră a doctorului, de numele căruia nu era străin, odată ce era în luneta propagandei, urmărit pas cu pas ce face, scrie sau gândește, l-a iritat pe megalomanul Plătica.

S-a apropiat de masa doctorului și a răcnit:

-Să iese afară burgezii din cantina partidului! N-au ce căuta aici  elementele dușmănoase!

Elementele!

Culmea, el stăpânul elementelor universale, era alungat de un neant didactic, profesoraș cu facultatea muncitorească!…

Și acum paradoxul, făcu un suspans fostul locotenent Mihuleanu:

Cine a fost primul, care a scris articole elogioase despre doctor, după  ce l-au recunoscut savanții la congresul de la Amsterdam?

Bineînțeles, că Flavius Platica, prăfoiul propagandist al partidului.  Sigur, își atașa tinicheaua comunistă de coada unei galaxii. Nu vedea cât de ridicol sună.  Și galaxiile trăiesc și fără clopoței de vânătoare.

N-au nevoie de sunetul lingău al câinelui ce înșfacă prada și acum îi piaptănă  cu limba siameză de pisică faima unui savant, să stea linsă pe blana eternității.

Ce mai conta că doctorul dormea pe blana prozaică  de lemn a unui pat sprijinit de patru țăruși bătuți în odaia cu pământ pe jos?

Că-i aruncaseră o pensie de batjocură cei ce trăiau la gamela partidului împărătească?

Sau că murise înconjurat de conserve goale, manuscrise risipite pe jos și furate de cei ce   intraseră primii acolo în căsuța doctorului din Severin?

Regele muntelui de conserve singuratice, care conservau în tăcere moartea doctorului…

Oamenii îl ocoleau.  Îl credeau nebunul orașului.  Apărea ca un Socrate de zăpadă, cu fruntea galactică, aprinsă de semnale din Proxima Centauri, raze la care indiferenții nicicând nu vor ajunge.

Trist era zvonul că  oamenii din satul lui, Hoțu, îl credeau nebun și ziceau în urma lui:

-Uite, nebunul S-a închis în  casă și nu iese cu săptămânile!

Ce făcea doctorul acolo?

Cu pâlnia acustică, inventată de el asculta bolta cerebrală a universului, ce gânduri mișcă în Casiopeea, cum trăiesc și cugetă canopienii   din steaua Canopus. Sau cine știe ce acustic Dumnezeu cânta în pâlnia lui.

Seara îl vedeam în oraș la plimbare, cu pas de savant, în tenișii lui metronomici silențiosi.  S-a uitat spre mine cu ochii lui zglobii, planeți înveseliți de apariția mea în plimbarea lui silențioasă.

– Ce mai faceți, domnu Mihuleanu, m-a întrebat cu o undă jucăușă în priviri. V-am spus eu că rotița rebelă nu-i agreată de ceasornic…, mă văzuse el în civil, cu o geantă diplomat de procuror.

-Dimneavoastră, care vă faceți feed-back-ul plimbării spre casă, știți totul…, mi-am plecat pleoapele incuvințându-i profeția, încă mai risipind stropi de revelație împrejur.

M-am gândit atunci că haina lui de doc va arăta odată doctorală în galantarul veșniciei. Iar tenișii lui silențiosi vor bate calm același tic-tac al ceasului de buzunar din vitrina de sticlă a lui Slavici și Eminovici.

Doctorul trăia în cubul lui de scris.  Nu-l interesau sferele societății înalte.  I-am spus într-o seară:

-Vine târziu taxiul recunoașterii, domnu’ doctor. Cum se-ntâmplase cu Arghezi. I-am povestit că poetul fusese invitat de Dej, la palatul maoțedunic, să-l sărbătorească.  Trimisese după el la Mărțișor pe șoferul comitetului central cu limuzina luxoasă.  Au trecut câteva ore și maestrul nu mai sosea.  Au vorbit prin radio cu șoferul: Ce face maestrul, nu vine? Păi, a ieșit la poartă, mi-a deschis și a spus să ăstept.  După patru ore a sosit în sfârșit poetul la palat.  Dej îl întrebase mirat: A intârziat taxiul, maestre?

Da, douăzeci de ani, ia răspuns poetul. Cam atât am fost interzis monahul cuvintelor.  L-au sărutat pe obraji, l-au celebrat cu toasturi eclantate, care îi sunau reci, formale, pupături de mucigai.

-Eu n-am cerut să fiu primit la palat, conchise doctorul.

Vreau să fiu lăsat să scriu, să mi se publice Logica.

Persoana mea? Nu mă interesează nici un firicel de praf ce ai fost. Persoana e scrisul și atât.

Bătrânul Stroancea mi se lăuda că  el și-a aranjat eternitatea.  Scria articole de Odobleja tot cu gândul să se agațe de luciul recăpătat de doctor, după eclipsa Wiennereză, în care îl ținu-seră la carantină și cantină.

Lacomul Stroancea, care avea mașină de scris, îi cerea mii de lei pentru paginile, pe care i le dactilografia, îmi povestise librarul Cenușă.

L-au sărbătorit apoi la sala Teatrului pe savant.

Venise lume multă.

-Ei, ce zici de sărbătorirea lui Odobleja, mă întrebase Mihai Barada.

– L-au odoblojit și l-au oblojit ăștia de nu se mai vindecă de ingratitudinea lor niciodată.

-Asta-i o găselniță din care poți trăi o viață, a surâs Barada.

„Fragmentul ce nu au văzut lumina tiparului, și restul romanului a și dispărut ” . (Alin GHICIULESCU).