Comentariu de Contele de Saint Germain  (preluare blog):

Știința de carte nu garantează un caracter exemplar. Dacă învățătura nu se așterne la momentul potrivit și peste o minte echilibrată, ea poate produce exact efectul distrugător al  zilelor calde, primăvăratice, rătăcite prematur în miezul iernii: ghioceii se deschid, merii înfloresc, natura se lasă înșelată, apoi vine înghețul și praful se alege atât de recoltă cât și de normalitate.

Știința de carte e o chestiune de acumulări. Caracterul e o chestiune de dat, organică. Precum culoarea ochilor.  Îl ai cum îl primești și așa îl vei purta cu tine toată viața. Îți va determina opțiunile. Degeaba citești eseuri despre virtute, despre generozitate, altruism, compasiune,  dacă dominanta ta călăuzitoare e egoismul. Dacă Dumnezeul tău absolut este propriul ego. Vei crede că sensul vieții tale este să fii mai șmecher decât ceilalți. Și atunci îți vei folosi știința de carte căutând disperat soluții de parvenire în disprețul moralei, al adevărului, al anatemei pe care viitorimea obiectivă o va pune asupra efemerei tale dări din coate.

Toate națiunile au avut, de-a lungul istoriei, intelectualii lor defecți. Genul de lepre pavoazate cu diplome și onoruri primite contra slugărniciei și a vânzării de țară. Cel mai ușor de cumpărat sunt orgolioșii lipsiți de Dumnezeu.

La capitolul acesta noi, românii, am fost mereu printre medaliați.

Nu voi face o retrospectivă a intelectualilor noștri defecți, care ne-au amărât viața în ultimele decenii cu balele și poltronismul lor. Sunt bine cunoscuți, iar cei mai proeminenți dintre ei chiar și-au câștigat un apelativ care îi leagă nemijlocit de numele unui președinte satanic.

Ceea ce mă frapează însă până la iritarea de a le consacra acest articol este forța celor mai purulenți dintre ei de a naște epigoni.

În ultimele zile nu mai puțin de trei astfel de epigoni, de specimene dizarmonice, apărute din spuma de fiertură murdară a unor așa ziși mentori ideologici, mi-au atras atenția. Și prin tupeu, deși la capitolul acesta ne-au obișnuit că sunt de neîntrecut, dar, mai ales, prin prostie. E, totuși, hilar, să-I vezi pe unii care în sinea lor se consideră deștepți nevoie mare cum dau în gropi de atâta nătângeală fudulă.

Vă mai amintiți de Florin Călinescu? Realiza, pe vremuri, un talkshow de succes cu și despre politicieni. Garagață, miștouri de bodegă, ,fonfleuri, decolteuri, recuzită de tabloid. Mergea! Lumea se amuza, mai o bere, mai o râgâială și trecea seara. A doua zi toți uitau de emisiunea lui și gata, ce ne-am mai râs. Începeau o nouă săptămână cu frunțile descrețite. Acum, de-o vreme, de indignare față de ciuma roșie, domnul Călinescu și-a ieșit din pepeni. Cum toți sunt niște idioți, s-a hotărât să candideze EL la prezidențiale, să-i distrugă EL pe pesediști cum știe EL mai bine. Cu intenții serioase, cu declarații oficiale, nu la vrăjeală. Până aici totul e OK. Doar că limbajul i-a rămas același: caterincă de Dorobanți, flegme aruncate prin strungăreață, tot tacâmul de derbedeiaș de cartier, ce mai! Iată o mostră:

“Întors din vacanţă, repetentu’ livulică postează o poză cu nişte nătărai. Și cu un alt repetent. Cel puţin. moliceanu. Zice că viitorul arată bine. Pentru el. Normal. Acuma, ar trebui să precizeze cu care din damele lui a fost în recreaţie, de nu a putut să îşi expună făţăul la ceremonia de la Ateneu. Când cu preşedinţia Europii…sau poate nu a avut cravată”.

Eu vă întreb doar atât: ce român normal la cap (evident că nu mă refer aici la alde Bot sau Sandy sau Dide care, accept, se pot simți reprezentați de textele lui Florin Călinescu) și-ar arunca votul pe un asemenea candidat, care nu e în stare să iasă din pielea lui de cabotin de doi bani pentru a demonstra măcar pentru câteva secunde că știe să fie și serios atunci când e nevoie. De-asta spun că la acest domn prezidențiabil e vorba de prostie multă. De prostie crasă. Cum să interpretezi un rol de președinte de țară, serios, cu dume de berărie cu pufuleți?!

Un al doilea epigon, strivit după cum se pare de personalitatea paternă, este juniorul Caramitru. Andrei Caramitru. Acesta și-a a băgat capul în poză exact ca neghiobul vânător de muște cu limba care și-a prins gâtul în ventilator, părând a dori să se revendice direct din duhneala național – socialistă a lui Mircea Mihăieș. Tot ce pot spune despre acest fiu jalnic este că îmi pare rău de tatăl lui. Să investești atât într-o odraslă (și bani, și așteptări, și timp, mult timp – “copilul” înțeleg că a adunat peste 40 de ani până la acest debut politic fulminant) și să iasă așa ceva… Durere mare. Cum s-o simți regalistul Ion Caramitru defilând sub lozinca Nihil sine Deo cu un vlăstar care propovăduiește arestarea la grămadă a celor care nu gândesc ca el și chiar arderea acestora pe rug, precum a cărților interzise pe vremea inchiziției. Doamne ferește!!!

În fine, ca să și râdem puțin la sfârșit, un recidivist în ale enormităților lansate cu aerul de cimpoi al ventrilocului ce vorbește cu burta, altfel zis din vintre: Radu Banciu. Se știe că omul lucrează sub presiune. Înainte de orice emisiune se cuplează la un compresor, iar la 3, 2, 1, Start i se scoate dopul. Ce urmează după aceea este vria turbo specifică baloanelor umflate, cărora li se dă drumul la gură. Scăparea de sub orice control logic, de sub orice disciplină a raționamentului riguros.

Zilele trecute i se pusese pata pe Serbia și pe azilul politic acordat de judecătorii acestei țări lui Sebastian Ghiță. După ce i-a caracterizat pe sârbi mai ceva ca la “blagosloveniile” de legat din Cuțarida, a dat sentința cam în următorii termeni (reproduc din memorie): dac-aș fi autoritate română aș întrerupe pur și simplu relațiile diplomatice cu această țară subdezvoltată. Adică noi suntem în UE, ei nu, și ne dau ei nouă lecții de justiție? Oricum ar fi fost procesul lui Ghiță în România cum să vii tu, comparabilă cu țările africane sau și mai rău, și să spui că justiția din Româia e de căcat, că se falsifică probe și se încalcă drepturile omului? Inadmisibil!.

De-asta spun: mare e grădina lui Dumnezeu și mulți zbanghii cu niscai diplome la active dar caracter ioc se joacă de-a “țară, țară, vrem ostași”. Și cu coarda, și cu elasticul dar, mai ales cu răbdarea oamenilor normali care se întreabă ce s-ar întâmpla dacă acestor descreierați le-ar pune cineva într-o zi, în mână, un pistol adevărat, cu gloanțe adevărate.

Nu-s de luat în serios dar nici de luat în glumă. Trebuie doar luați într-o severă supraveghere medicală.