Eroul de carton al Apărării: „Am salvat industria!” – Realitatea: 3,2% și restul pentru americani

Radu Miruță, încă ministrul interimar al Apărării Naționale din partea USR, trăiește într-o realitate paralelă, probabil într-un univers unde conferințele de presă țin loc de contracte, iar declarațiile pompoase țin loc de fabrici funcționale. În lumea reală, însă, cifrele arată altceva.

Potrivit unui articol din Cotidianul Național, semnat de jurnalista Claudia Marcu, „marea realizare” a lui Miruță pentru industria de apărare românească se traduce printr-un procent rușinos: doar 3,2% din contractele și comenzile Ministerului Apărării Naționale ajung la cele 21 de societăți românești din domeniu. Restul? Se scurg frumos prin companii intermediare din SUA, pe comisioane grase, plus ceva livrări spre țări africane și Ucraina.

Altfel spus, „salvarea” lui Miruță seamănă cu un medic care se laudă că a însănătoșit pacientul, în timp ce acesta e încă pe aparate – doar că aparatele sunt americane, iar factura vine în dolari.

„Cinci fabrici readuse la viață” – cu ventilatorul scos din priză

Miruță iese la rampă cu o frază de pus în ramă, dacă n-ar fi de râs-plâns:
„Sunt 5 fabrici aduse la viață în mai puțin de un an, după ce 30 de ani au fost jumulite de diverși combinatori, până când au crescut copaci unde ar fi trebuit să apară linii moderne de producție.”

Sună eroic. Îți și imaginezi cum se ridică halele, cum huruiă utilajele și cum curge producția. Apoi te uiți pe cifrele prezentate de Constantin Bucuroiu, președintele Alianței Sindicatelor din Industria de Apărare Aeronautică și Navală (ASIAAN), și constați că „viața” aia e mai mult vegetativă: comenzile de la MApN reprezintă, în total, doar 3,2% din încărcarea acestor societăți.

Cu alte cuvinte, MApN se îngrețoșează de orice produs românesc – „îi cam pute tot ce-i românesc”, cum reiese din semnalele repetate – iar fabricile autohtone își iau oxigenul din firimituri, parteneriate de supraviețuire și contracte făcute prin intermediari. Miruță se pozează lângă gardul fabricii, strigă „am readus-o la viață”, dar înăuntru banda stă, oamenii stau, notele de plată curg.

Armă românească? Nu, mulțumim. Mai bine americană pe comision

Perla „viziunii strategice” se vede cel mai clar la Fabrica de Arme Cugir. Acolo, în loc să sprijini o armă românească de asalt 5,56 NATO, realizată de Fabrica de Arme Cugir în colaborare cu Stimpex România – proiect început în 2011, finalizat, în care s-au băgat timp și bani serioși – MApN a jucat cartea preferată: „mai cereți un mic îmbunătățiri, până vă distrugem”.

Constantin Bucuroiu, președintele ASIAAN, explică perfect mascarada: MApN a tot cerut modificări și îmbunătățiri până când arma românească a fost practic respinsă, în timp ce „visul american” a fost îmbrățișat cu entuziasm. Proiectul SAFE, SAFE 2, negocieri cu firma americană, asociere cu Cugir – totul pentru ca la final arma produsă să fie americană, certificarea să fie americană, iar românii să fie decor de producție, nu actor principal.

Arma românească ar fi însemnat bani reali pentru industrie și pentru bugetul țării. Dar nu, e mai „cool” să faci armă cu americanii și să rămâi pion într-un parteneriat asimetric, decât să produci local, cu două firme românești, ceva ce chiar poate conta în export și în poziția țării pe piața de armament.

Aici se vede „marea realizare” a lui Miruță: România se transformă din producător în subcontractor cu acte în regulă.

Fabrica de pulberi: marele șantier imaginar de la Pirochim

La Pirochim Victoria, scenariul e deja clasic: politicieni la poză, declarații de tip „în 6 luni dăm drumul la fabrică”, apoi liniște. Au trecut 2 ani și, după cum semnalează ASIAAN, nu s-a bătut nici măcar un țăruș. Fabrica de pulberi trăiește, deocamdată, doar în comunicatele oficiale și în PowerPoint-uri bine colorate.

În realitate, blocaj peste blocaj, procese redeschise cu Viromet, contestări ale exproprierii și zero progres concret pentru industria de apărare. Orice om normal ar numi asta eșec. La noi, însă, se numește „proiect în derulare” și se mai pune o bifă în raportul de activitate.

UMB? „Sărăcie mare”, după cum descrie plastic Bucuroiu, după sistarea programului cu cele 150 de transportoare Piranha, scos și el din SAFE, ca să fie „safe” doar pentru unii. Singura care mai mișcă direct pentru MApN este Automecanica Moreni, pe mentenanță. Restul, 20 de companii, trăiesc dintr-un jalnic 3,2% din contractele ministerului.

E ca și cum ai spune că „sprijini agricultura” cumpărând o roșie pe lună de la producător local și restul de la hipermarketul străin.

Export pe genunchi: noi muncim, alții încasează

Când vine vorba de exporturi, povestea e și mai grotescă. Sindicaliștii din industria de apărare arată că exporturile se fac, în principal, prin firme din SUA, care cumpără armament produs în România – în marea lui parte de tip estic, că asta avem – și apoi îl vând în diverse țări ale lumii.

Mai exportăm ceva și în Ucraina și în țări din Africa, în special pe filierele vechi, de dinainte de 1989, acolo unde România avea cândva piețe serioase. Doar că acele piețe au fost pierdute după 1989 și, evident, nimeni nu s-a mai deranjat să le reconstruiască. Consecința? Am ajuns să fim furnizori pentru alții, pe marje mici, în timp ce intermediarii fac profitul adevărat.

Constantin Bucuroiu, președintele ASIAAN, rezumă situația: România a pierdut piețele tradiționale de export armament, nu le-a mai recuperat, iar acum este nevoită să intre în combinații în care americanii „acaparează piețele internaționale” și noi le servim marfa.

Adică, pe românește: noi facem, alții iau banii.

„Miruță salvatorul”: mult PR, puțină industrie, și 3,2% adevăr gol-goluț

Dincolo de frazele umflate cu pompă și de poveștile cu „fabrici readuse la viață”, realitatea pe care o dezvăluie datele prezentate în Cotidianul Național, sub semnătura Claudiei Marcu, și declarațiile lui Constantin Bucuroiu este dură:

• contractele MApN pentru industria românească de apărare: doar 3,2% din încărcarea totală;
• arma românească de asalt, proiect finalizat și promițător: aruncată la coș prin „îmbunătățiri” nesfârșite;
• fabrica de pulberi de la Pirochim: mare „succes” pe hârtie, zero țăruși în pământ;
• UMB, Piranha, SAFE: programe tăiate, proiecte blocate, muncitori lăsați în aer;
• exporturi: făcute prin intermediari, în timp ce România joacă rolul de furnizor docil.

În timp ce aceste realități se adună, Miruță își continuă recitalul despre „salvarea industriei”, ca și cum 3,2% ar fi cifra unui triumf istoric, nu dovada unei politici de refuz sistematic al produselor românești.

Epilog: patriotism la microfon, comision la export

Marea comedie amară a acestui tablou este contrastul dintre discurs și fapte. La microfon, patriotism economic, „susținem industria națională”, „nu mai acceptăm combinatori”, „aducem fabricile la viață”. În tabelele contabile, însă, viața industriei de apărare se măsoară în 3,2% comenzi interne și în contracte prin firme intermediare străine.

Dacă asta e „marea realizare” a lui Miruță, atunci poate ar fi timpul să ne fie teamă de ce înseamnă, în limbajul lor, un „eșec”. Pentru că, la cum arată lucrurile, industria de apărare românească nu e salvată. E doar trecută pe la machiaj, scoasă la poză și apoi trimisă înapoi în sala de așteptare, cât timp adevăratele afaceri se fac în altă parte, pe alte comisioane și în alte limbi.

„Succesul” lui Miruță e, de fapt, un pamflet de sine stătător: un ministru care se laudă că a resuscitat un pacient, în timp ce monitorul arată linie aproape dreaptă, iar perfuzia e conectată la buzunarul altora.

Combinatul care nu mai produce oțel, ci datorii și fier vechi

Combinatul Siderurgic Galați, odinioară mândria industriei românești, a ajuns azi un imens parc tematic de „cum să distrugi o platformă industrială în direct, cu acte și garanții”.

Nu mai vorbim despre o uzină, ci despre un imens puzzle financiar-judiciar: se taie, se vinde, se amanetează, se întind mâinile spre stat, iar când totul începe să pută a penal, se strigă după DNA și DIICOT, ca după salvare.

420 de milioane de euro datorii. Repetăm: 420 de milioane. Nu doar la stat, nu doar la furnizori, ci și la propriii salariați, care află că drepturile lor au fost demult trecute la „pierderi colaterale”.

„Liberty” pe hârtie, libertate pentru utilaje la fier vechi

Sindicaliștii de la Cartel Alfa spun clar: din combinat se taie și se înstrăinează utilaje, piese de schimb și materiale. Adică tot ce mai mișcă și mai are o minimă valoare.

Nu ne mai aflăm într-o fabrică, ci într-un uriaș târg de vechituri industriale, cu parfum de concordat preventiv și umbre lungi de executare silită.

În timp ce muncitorii numără lunile de restanțe salariale, prin interior se plimbă flexurile, camioanele și evaluatorii „creativi”, ca într-un maraton de „cine mai scoate ceva din scheletul ăsta înainte să cadă de tot”.

Halda de zgură, noul El Dorado: 200 de milioane pe hârtie, praf în plămânii muncitorilor

Perla coroanei: stocurile de produse finite și halda de zgură, evaluate și folosite drept garanții pe suma de 200 de milioane de euro.

Halda aia de zgură, pe care ani de zile n-a băgat-o nimeni în seamă decât ca pe o mizerie toxică aruncată la marginea combinatului, devine brusc aur curat în tabelele de garanții. Pe hârtie, desigur. În realitate, aceeași movilă de reziduuri, aceeași praf, aceiași oameni care respiră.

Cartel Alfa spune: sumele vehiculate nu prea seamănă cu evaluările reale. Cu alte cuvinte, pe la concordatul preventiv s-ar fi plimbat niște cifre „cosmetizate”, de parcă vorbeam de vânzarea unui resort de lux, nu de un colos industrial prăbușit.

Concordat preventiv: pansament pe un bolnav în moarte clinică

În martie 2025 se deschide procedura de concordat preventiv, teoretic pentru redresare. Practic, pentru a mai amâna momentul adevărului.

Activitatea industrială e oprită. Restanțele salariale cresc. Datoriile se îngroașă. „Planul de restructurare” există, probabil, într-un PDF frumos, plin de săgeți și diagrame, doar că acolo unde ar trebui să fie producție e pauză, iar unde ar trebui să fie bani sunt găuri negre.

„Menținerea procedurii trebuie să servească redresării”, spune, cu ironie involuntară, Cartel Alfa. În realitate, procedura servește mai ales la a trage de timp, timp în care combinatul se mai vinde un pic, se mai amanetează ceva, se mai pierd câteva milioane „din zbor”.

Combinatul, pus la bancă: garanții, onorarii și alți mâncători de criză

Sindicaliștii cer verificarea documentelor de evaluare, a modului în care s-au constituit garanțiile, inclusiv onorariile administratorului concordatar.

Pe românește: în timp ce muncitorii își așteaptă salariile restante, alții își încasează onorariile la timp, garantate cu activele combinatului, stocuri și zgură la preț de bijuterii.

Creditorii – mai ales statul – privesc cum patrimoniul industrial se subțiază, iar promisiunile de „redresare” par tot mai mult un banc prost spus pe fond de ruginit oțel.

De la „industrie grea” la „penal greu”: sindicatele strigă după procurori

Cartel Alfa nu se mai joacă: vorbește direct de fapte care pot intra sub incidență penală – reținerea și neplata impozitelor și contribuțiilor, operațiuni dubioase cu activele societății, abuz de încredere prin fraudarea creditorilor.

Pe scurt, rețeta clasică:

• nu plătești ce trebuie la stat,
• jonglezi cu bunurile firmei,
• te prefaci că restructurezi,
• speri că se mai găsește un prost să creadă în „planul de redresare”.

De data asta, însă, sindicaliștii cer negru pe alb: Parchet, DNA, DIICOT – toți la apel. Să vadă cine, ce, cât a tăiat, a vândut, a amanetat și a „evaluat creativ”.

DNA și DIICOT, invocate ca sfinții de la icoană

Scrisoarea deschisă a Cartel Alfa sună ca o rugăciune disperată:
„Solicităm Parchetului de pe lângă Înalta Curte, DNA și DIICOT analizarea de urgență…”

Se cere examinarea vânzărilor de active, a circuitului banilor, a eventualei fraudări a creditorilor, a conduitei persoanelor responsabile. Traducere: să se vadă cine a transformat combinatul într-o pușculiță spartă, din care fiecare își ia partea, iar nota de plată rămâne la stat și la muncitori.

Se invocă OUG 43/2002, OUG 78/2016, competențele DNA și DIICOT – ca să fie foarte clar că nu mai vorbim doar de „management prost”, ci de suspiciuni serioase de combinații penale în toată regula.

ANAF, trezit din hibernare: poftiți la control, dacă nu aveți altceva mai bun de făcut

Ca tabloul să fie complet, Cartel Alfa cheamă și ANAF-ul la dans: control fiscal și antifraudă riguros, stabilirea obligațiilor bugetare, identificarea contribuțiilor reținute și nevirate, verificarea contractelor, a fluxurilor financiare, a tot ce a mișcat înainte și după concordatul preventiv.

Adică exact ce se aștepta oricum de la instituțiile statului, dar care, în practică, se mișcă de obicei cu viteza ruginii de pe conductele combinatului.

Muncitorii – ultimii din lanțul trofic: fără salarii, dar cu speranțe penale

În toată povestea asta grotescă, cei mai loviți rămân salariații:

• nu au salariile la zi,
• văd cu ochii lor cum din combinat se taie și se vinde tot ce mai are valoare,
• află că stocurile și halda de zgură au fost transformate în garanții de zeci și sute de milioane,
• iar lor li se vorbește despre „planuri de restructurare” și „perspective de reluare a producției”.

Recuzita e completă:

• combinat uriaș,
• datorii astronomice,
• sindicate disperate,
• patronat invizibil,
• stat absent,
• iar peste toți, spectrul penalului care plutește ca fumul vechi de furnal.

Epilog: România, maestră la tăiat combinate și la vândut iluzii

Liberty Galați nu este doar povestea unui combinat prăbușit. Este manualul întregii tranziții românești:

• se ia o platformă industrială strategică,
• se golește de conținut,
• se acumulează datorii obscene,
• se amanetează tot ce mai are puls,
• se aduc evaluatorii „optimiști”,
• se strigă „restructurare”,
• iar când totul explodează, se cere DNA, DIICOT și ANAF, poate-poate se găsește un țap ispășitor.

Combinatul se taie și se vinde pe bucăți. Rămâne întrebarea: cine și cât a câștigat pe drum, înainte să ajungem la 420 de milioane datorie și la haldele de zgură evaluate ca palate?

Până când procurorii vor vorbi, o singură certitudine avem: din oțelul care făcea odată istorie la Galați, astăzi mai rămâne doar un imens decor de faliment, combinat cu o comedie neagră în care muncitorii sunt singurii care nu râd.

România, ospătarul facturilor: străinii iau averea, noi rămânem cu datoriile

În povestea Șantierului Naval Mangalia, descrisă pe larg de Cotidianul Național într-un articol semnat de jurnalista Claudia Marcu, România joacă rolul clasic: plătește, pierde și mai și zâmbește la poză.
Marii câștigători? Olanda și Germania.
Marea fraieră? Statul român, evident.

De o parte, Germania, prin Rheinmetall, pune mâna pe un activ strategic de prim rang și pe contracte de 5,7 miliarde de euro, bani frumos împrumutați pe spinarea României. De cealaltă parte, Olanda, prin Damen, nu se mulțumește cu atât: vrea și desertul – 190 de milioane de euro, pe care îi cere României la Curtea de Arbitraj Internațional din Viena.

Fostul ministru al Transporturilor, Răzvan Cuc, rezumă epopeea la milimetru: „Statul român a pierdut pe bandă rulantă procesele de la Curtea de Arbitraj”. Traducere liberă: ne-am făcut abonament la eșec internațional.

„Victorie istorică”: noi pierdem tot, alții numără banii

Vânzarea Șantierului Naval Mangalia către Rheinmetall a fost prezentată de ministrul USR al Apărării, Radu Miruță, ca o victorie senzațională. Și chiar este – doar că nu pentru România.

Statul român:

• pierde pachetul majoritar de 51% din acțiunile unui obiectiv strategic;
• riscă să plătească încă 190 de milioane de euro către Damen Olanda, în urma procesului de la Viena;
• rămâne spectator cu buzunarul gol la afaceri de miliarde.

Pe scurt, victoria asta arată așa: tu vinzi casa pe nimic, dar ratele la bancă tot tu le plătești. Iar banca, foarte mulțumită, îți explică doct la televizor ce decizie înțeleaptă ai luat.

Curtea de Arbitraj de la Viena: sala unde România intră în picioare și iese pe targă

Procesul cu Damen, în care Olanda cere statului român 190 de milioane de euro, se judecă la Curtea de Arbitraj Internațional de la Viena. Răzvan Cuc spune fără menajamente că „șansele ca România să piardă procesul sunt maxime”. Și nu e doar un presentiment, e istoric de cazier.

„Am pierdut pe bandă rulantă procesele. Cred că am câștigat unul sau două procese cu firme străine și asta pentru că am avut foarte multe documente. Dar, altfel, la Curtea de Arbitraj, ne calcă în picioare”, declară Cuc.

Deci, când avem hârtii multe, mai respirăm. Când nu, ni se explică civilizat că nu înțelegem regulile jocului. Oricum ar fi, România merge la Viena ca elevul corigent: nu ca să ia premiu, ci ca să afle cât mai are de plătit.

138 de milioane încasăm, miliarde și sute de milioane plătim

Laurențiu Gobeajă, președintele Sindicatului Liber „Navalistul” de la Șantierul Naval Mangalia, pune lupa pe cifre. Din 138 de milioane de euro, prețul de vânzare către Rheinmetall:

• se plătesc mai întâi datoriile curente ale societății;
• banii NU ajung la Damen, pentru că Damen este pe ultima poziție la ordinele de plată;
• nu toate creanțele vor fi stinse, deci rămân cozi lungi de facturi.

Pe hârtie, pare că Damen nu ia nimic de aici. În realitate, Olanda stă liniștită și așteaptă „jackpotul” de la Viena: proces separat, sumă separată, nota de plată separată – pentru statul român, nu pentru șantier.

În plus, Gobeajă reamintește că există și alte procese, la nivel național, privind prețurile de transfer și controalele ANAF. Cel puțin 55 de milioane de euro au fost considerați nejustificați doar pentru un an și jumătate, iar ANAF a continuat ulterior cu alte inspecții. Toate aceste rapoarte au fost contestate și zac prin instanțe.

Adică: până ne lămurim dacă a fost sau nu „inginerie financiară”, șantierul a fost vândut, activul strategic a zburat, iar România se ceartă prin tribunale pe firimituri.

Damen: de la 500 de milioane pretenții la „modestul” 190 de milioane

Sindicaliștii mai arată un detaliu savuros: Damen susține că a împrumutat Șantierul Naval Damen Mangalia și vrea acum înapoi circa 190 de milioane de euro, după ce inițial ceruse 500 de milioane. Ca la târg: ceri mare, negociezi „decent”, dai impresia că ai cedat, dar tot ieși rege.

Procesul de la Viena se mișcă în ritm de melc luxemburghez:

• abia în toamna anului viitor se vor audia martorii;
• pronunțarea este așteptată în primăvara lui 2028;
• trei arbitri își vor da cu părerea, câte unul „ales” de fiecare parte și un al treilea de echilibru.

România își pune speranțele în „cum vor vedea lucrurile arbitrii”. Experiența trecută spune că arbitrii văd, noi plătim.

Ce au cumpărat, de fapt, nemții: nu doar fier vechi, ci poziție strategică

Conform informațiilor prezentate de sindicaliști, Rheinmetall nu a cumpărat un simplu șantier ruginit, ci un pachet complet:

• 20 de hectare de teren ale societății;
• încă 80 de hectare din domeniul public;
• clădiri, imobile, utilaje, echipamente, docuri, cheuri – tot ce respiră și poate produce bani.

Societatea fusese evaluată la 184 de milioane de euro, dar s-a vândut cu 138 de milioane. Explicația e simplă: fiind în faliment, valoarea i-a tot scăzut. Adică după ce ai împins șantierul spre prăpastie ani de zile, te prefaci șocat că nu-l mai poți vinde la preț de stațiune de lux pe mal de ocean.

Din cei 138 de milioane:

• s-au plătit doar 10% ca garanție până acum;
• restul se achită în maxim 30 de zile;
• trebuie obținut dreptul de folosință a terenului;
• trebuie înființată o nouă societate.

Cu alte cuvinte, pentru nemți este „un mare câștig”, după cum recunoaște chiar Gobeajă. Pentru România, e marele discount la care își dă activele strategice când ajung în faliment programat.

România – șantierul pe care îl vând alții, datoriile pe care le plătim noi

Dacă tragi linie și faci socoteala cinic, povestea Șantierului Naval Mangalia arată așa:

• Germania (Rheinmetall) primește un șantier strategic și contracte de miliarde;
• Olanda (Damen) aleargă după 190 de milioane la Viena, după ce ar fi vrut inițial 500;
• România vinde sub evaluare, își golește portul de un activ esențial și rămâne cu datoriile, procesele și emoțiile.

Iar totul e împachetat, după cum reiese din articolul din Cotidianul Național, în discursuri despre „victorii istorice”, „investiții majore” și „relansarea industriei navale”.

În realitate, scenariul e clasic: străinii iau șantierul, statul român păstrează datoriile, politicienii își țin conferințele de presă, iar contribuabilul – ca de obicei – rămâne singurul „acționar” care nu a fost invitat la masă, dar e primul chemat să plătească nota.

Epilog amar: șantierul pleacă, bătaia de joc rămâne

Mangalia devine încă un studiu de caz despre cum se vinde România: ieftin, încet și cu surâsul pe buze.
În timp ce nemții și olandezii ies din poveste cu active, contracte și pretenții clare, statul român rămâne cu:

• șirul proceselor pierdute „pe bandă rulantă”;
• amintirea unui șantier evaluat mai sus decât prețul real de vânzare;
• și fala politică de carton, vopsită drept „mare succes strategic”.

Pamfletar vorbind, concluzia e simplă: Olanda și Germania sunt marii câștigători ai afacerii Șantierului Naval Mangalia. România, în schimb, rămâne marele șantier: mereu în lucru, niciodată terminat, dar cu facturile la zi.