Comentariu de Contele de Saint Germain (preluare blog): 

În contextul actualului război intern din România vă propun să facem un extrem de succint, dar necesar pentru acest articol, recurs la istorie.

Ideea edificării Uniunii Europene de azi nu este un fruct al prezentului. Ea a fost conceptualizată până la nivel de detalii de execuție încă de pe vremea Germaniei naziste. Iată ce scria Ribbentrop, ministrul de externe al lui Hitler, într-un raport secret din martie 1943:

„Așa cum i-am propus deja Fuhrerului […] trebuie să proclamăm cât mai curând posibil, în formă cât se poate de concretă, Uniunea Statelor Europene”.

În fundamentarea proiectului conceput în prima jumătate a secolului trecut de regimul hitlerist se preciza (Werner Daitz, economistul partidului național socialist, 1940) că Germania nu trebuie să pretindă explicit conducerea Uniunii Statelor Europene, deoarece asta ar putea genera reacții adverse în trena principiului suveranității. Această poziție de lider va trebui să fie atinsă implicit, prin impunerea forței superioare a Germaniei în domeniile strategice față de celelalte state ale Uniunii:

„… a se vorbi numai de Europa, deoarece conducerea de către Germania vine de la sine, datorită greutății politice, economice, culturale, tehnice și amplasării geografice a acesteia”.

Fiecare țară europeană mică, vizată de includerea în acest proiect, trebuia să fie convinsă cu argumente economice, geo-strategice, de securitate, să renunțe de bunăvoie la o parte din suveranitatea ei în schimbul beneficiilor globalizatoare ale proiectului. Această abordare (cu rădăcini vechi, după cum se vede)  a fost actualizată, formalizată și aplicată cu succes de către părinții UE de azi atunci când aceștia au negociat condițiile de aderare la Uniune  a unor țări de rangul doi precum România.

Că România și-a însușit fără crâcnire acele compromisuri de parcurs rezultă cât se poate de limpede și demoralizant din unele teze susținute cu un anume orgoliu elitist, dar și amoral, de către Teodor Baconsky, fostul ministru de externe al României în timpul regimului Traian Băsescu.

În cartea sa „Imperium”, Corneliu – Dan Nicolae afirmă, referindu-se la Baconsky:

„Baconsky declara nu demult că visează la o „elită amorală” și susținea că UE are dreptul să mașineze pe la spatele națiunilor suverane în scopul integrării europene. Conform domnului Baconsky, UE ar fi „compensația unei păci eterne” pe care marile puteri o acordă micilor națiuni europene.”

După care este citat chiar domnul Baconsky, spre a i se proba cinismul și profundele lacune etice și democratice:

„Partitura istoriei nu e compusă de majoritățile electorale ci de voința minorităților active… Uneori e preferabil să progresezi pe o bază injustă decât să regresezi pe o bază virtuoasă”.

Acestea fiind zise, să ne întoarcem la actualitatea imediată: Klaus Iohannis și aiuritorul său comportament din aceste zile.

Acuzațiile care i se aduc, de antisemit, de unealtă a Angelei Merkel și de sabotor al intereselor interne și externe ale României,  au ele vreo legătură cu apartenența actualului președinte al țării la „elita amorală” visată de domnul Baconsky?

Vom constata pentru început că modelul de Europă Unită, cu Germania motor, lider și beneficiar principal al virtuților lui, funcționează azi în parametri foarte apropiați de proiectul imaginat cu opt decenii în urmă de Hitler, Von Ribentrop și ai lor. Deși Germania nu figurează oficial pe frontispiciul UE ca națiune conducătoare, ea, de fapt, conduce Europa.

Dar România, ca parte a UE, la ce stimuli răspunde? Căror comenzi și principii parademocratice se supune?

Aici, declarația lui Baconsky este cristal șlefuit. Pe vremea când respectivul era demnitar al regimului Băsescu (iar Traian Băsescu președinte), majoritățile electorale, democrația, reprezentau pentru el (ei) doar o mască a turpitudinii (a se vedea, ca detaliu semnificativ, votul pentru prezidențialele din 2009 de la Ambasada României din Paris). Partitura istoriei fusese în acele vremuri încredințată spre interpretare unor „minorități active” de nimeni alese: serviciile secrete, DNA, Victoria Nuland, Philip Gordon.

Astăzi, la Klaus Iohannis, observăm prelungite cam aceleași obiceiuri, venite din trecutul mai indepărtat sau mai apropiat. Și domnia sa are ce are (precum Ribentrop &co.) cu „niște evrei”. Și domnia sa disprețuiește (precum Baconsky &co.) majoritățile electorale, preferând să acționeze prin minorități active (serviciile secrete, instituțiile justiției încă aservite lui, ONG-urile sorosiste, cozile de topor de la Bruxelles)!

Doar că între vremurile lui Baconsky și cele ale lui Klaus Iohannis s-a instalat, azi, o deosebire fundamentală: condițiile internaționale privind „compensația păcii eterne”! Dacă în anii regimului Băsescu relația SUA – UE era una de deplină armonie în plan militar, una în care NATO era scutul inexpugnabil al Europei (deci și al României), în prezent lucrurile nu mai stau deloc așa. În lipsa contribuției de 2% din PIB al tuturor țărilor UE la bugetul NATO, Donald Trump nu mai garantează securitatea UE. Deci UE nu mai poate proteja, militar, România. România are însă promisă această protecție din partea SUA. Nu însă în orice condiții!

Atâta vreme cât Klaus Iohannis privilegiază relația cu Germania în detrimentul relației cu SUA – Israel, garanțiile noastre de securitate din partea NATO pot fi considerate incerte. Cramponarea României  de Germania – UE ca garant al „păcii eterne” nu mai are valoarea de pe vremea lui Baconsky. Din acest punct de vedere ar trebui, mai degrabă, cultivată axa SUA – Israel. Doar că domnul Iohannis nu e de capul lui!

O altă idee de un cinism ce ar trebui interzis găunoșilor – veleitari, preluată fără spirit critic și fără discernământ de către  Klaus Iohannis de la „doctrinarul” Baconsky este aceea exprimată prin formularea: „Uneori e preferabil să progresezi pe o bază injustă decât să regresezi pe o bază virtuoasă”.

În virtutea acestui aproape sofism, Klaus Iohannis acceptă (chiar susține) „baza injustă” a justiției kovesiste, făcute cu protocoale secrete și cu procurori abuzivi, invocând nevoia de progres cu orice preț în lupta împotriva corupției. Implicit, ne lasă să înțelegem că dacă baza acestei lupte anticorupție ar fi una corectă (virtuoasă), s-ar înregistra regrese, adică nu ar da rezultate. De-asta sunt necesare protocoalele secrete și abuzurile de tot felul ale procurorilor și judecătorilor. Încurajator sau ce?

Există, oare, o jignire mai profundă adusă justiției din România decât un astfel de scepticism?

Ca să nu mai vorbim despre cât de relativă este definirea progresului și a regresului în evaluarea politică a evoluției unei țări.

Probabil că președintele Iohannis consideră un progres ce s-a întâmplat cu țara cât a fost condusă de guvernul Cioloș („guvernul meu)”! Chiar dacă după alții, după imensa majoritate a analiștilor, această perioadă a fost printre cele mai negre dintre guvernările ce s-au succedat la Palatul Victoria după 1989.

Demonstrația de mai sus încearcă să arate că nimic din ce ni se întâmplă în prezent nu este întâmplător. Părinții UE nu sunt acei seniori distinși și plini de bune intenții ce ne-au fost prezentați la „oficiul stării civile”, când am fost pețiți, iar beneficiarii UE nu sunt toate țările membre, în egală măsură (cum ar fi normal), ci sunt doar unele dintre ele, mai breze decât celelalte.

La fel, nici aberațiile lui Klaus Iohannis din ultima vreme nu sunt semne de personalitate și de responsabilitate față de țara care l-a ales. Sunt doar simptome ale lașității și slugărniciei.

Să-i recunoaștem însă și un merit președintelui nostru: este extraordinar de autentic în stupizenia sa funciară. Când se umflă în pene ca un curcan, când accentuează complet anapona cuvintele cele mai anoste, când râde mânzește la întrebările ce-l irită, și, mai ales, când vrea să-l jignească gros pe Liviu Dragnea, Klaus Iohannis este, da, el însuși. Infatuat, ranchiunos și gol.

Un președinte gol!