După ce a lăsat în urmă cea mai urâtă președinție după cea a lui Nicolae Ceaușescu, Traian Băsescu și-a luat din nou avânt. Jucând cartea unirii cu Republica Moldova. Și acționând în acest sens cu intensitate. Devenind într-un fel campionul acestei acțiuni. Joacă la risc maxim. Ce urmărește? E pur și simplu animat de un puternic sentiment național? Vrea să se reabiliteze? Sau încearcă să împingă România la o acțiune periculoasă într-un moment nepotrivit?

În principiu, nu am decât cuvinte de laudă pentru hotărârea cu care Traian Băsescu militează pentru readucerea Basarabiei la patria mumă. Și mi-aș dori ca și alți lideri politici să acționeze în aceeași direcție. Desigur, am toate motivele ca, în același timp, să-l bănuiesc că încearcă să se reabiliteze. Și să-și mai prelungească imunitatea, beneficiind de statutul unui patriot român. Sau că face jocul Moscovei, într-o manieră extrem de perversă. Merită însă analizat și cântărit cu atenție acest scenariu al unificării.

Traian Băsescu comite deliberat sau din neștiință de carte o gravă eroare atunci când afirmă că, pentru a se ajunge la unire, este necesar doar acordul celor două parlamente și că acest acord întârzie, întrucât doar o treime dintre parlamentarii de la Chișinău îi reprezintă pe unioniști. În primul rând că lucrurile nu stau așa decât în ceea ce privește România. În Constituția României nu sunt strict delimitate frontierele și nu scrie că statul nu poate deveni mai mare. De alfel, a și devenit, fără a fi necesară schimbarea Legii Fundamentale, atunci când am câștigat procesul cu Ucraina legat de platoul continental al Mării Negre. În schimb, realizarea visului unioniștilor înseamnă pentru Republica Moldova renunțarea la statalitate. Un stat european urmează să dispară de pe harta lumii.

Evident, o asemenea decizie nu o poate lua Parlamentul de la Chișinău. Acolo este necesar un referendum. Poată că și în România, deși Constituția nu prevede acest lucru, ar fi necesar un referendum, dată fiind complexitatea acestei operații și costurile substanțiale pe care vor trebui să le plătească cetățenii români pentru integrarea socială, culturală și economică a Republicii Moldova. În rest, când vorbește de doar o treime unioniști în Republica Moldova, cred și eu că Traian Băsescu are dreptate. Și că, din această perspectivă, mai trebuie să așteptăm până când mai mult de jumătate dintre basarabeni ar dori acest lucru. În plan geopolitic, situația este încă și mai complexă. România este integrată în Uniunea Europeană, dar nu în totalitate. Nu suntem în spațiul Schengen, nu suntem în spațiul euro și suntem încă loviți de MCV. În ipoteza unei uniri cu Republica Moldova, s-ar crea o serie întreagă de complicații mari, unele insurmontabile în viitoarele decenii, legate de aquisul comunitar. Iar greul abia acum ar începe.

După cum se știe, Transnistria este o regiune separatistă, oficial făcând parte din Republica Moldova, susținută masiv de Moscova și asupra căreia are pretenții și Ucraina. Statele Uniunii Europene nu recunosc statalitatea Transnistriei. Cu toate acestea, de aproape 28 de ani, Transnistria funcționează cu ajutorul Moscovei ca un stat distinct. Acolo există cel mai important depozit de armament, menținut de Federația Rusă într-o poziție avansată din Europa. Suspiciunile mele legate de jocul lui Traian Băsescu pornesc de la afirmația pe care acesta a făcut-o duminică seară la o televiziune de știri, conform căreia Rusia nu mai este interesată de Transnistia și nici de Republica Moldova, după ce a anexat și încorporat Crimeea, obținând astfel o poziție dominantă la Marea Neagră, în proximitatea NATO și a Uniunii Europene. Acest argument este în totalitate fals și mai mult decât înșelător. Ar putea fi chiar perfid. De ce? Pentru că ar fi un caz unic în istoria imperială a Rusiei, când această putere ar renunța de bunăvoie și nesilită de nimeni la un teritoriu pe care l-a anexat în mai multe rânduri – cazul Basarabiei – și la un alt teritoriu, unde a creat și menține un conflict înghețat. Cazul Transnistriei.

Este la mintea cocoșului. Odată ce-ai capturat o piesă importantă pe tabla de șah, cum este Crimeea, luând prin suprindere o planetă întreagă și neîntâmpinând nicio rezistență cât de cât concludentă, nu există niciun motiv pentru jucătorul care este Vladimir Putin de a le face pur și simplu cadou adversarilor săi alte două piese de pe tabla de șah, cum ar fi Republica Moldova și Transnistria. Din această perspectivă, a forța lucrurile de la București, ar fi un joc cu focul extrem de periculos. Cu atât mai mult cu cât nu există niciun acord în această privință cu Uniunea Europeană, cu NATO, cu partenerul nostru strategic Statele Unite. Mai mult chiar. O forțare a lucrurilor ar putea fi interpretată de Moscova, dar și de aliații noștri, ca un act de agresiune al României împotriva Federației Ruse. Situație în care am rămâne complet descoperiți.

Dar la masa de joc, cum arătam, se mai află și Ucraina. Care, la rândul ei, atâta timp cât acest stat nu s-a dezintegrat, are un cuvânt de spus. Iar dacă Kievul va fi consultat, se va opune și el integrării Republicii Moldova cu Transnistria cu tot, prin reunificare cu România. Aceasta este zona destul de consistentă de altfel în care ar trebui să ne despărțim de Traian Băsescu. Și să observăm că, insistând asupra accelerării unificării, ne propune un joc extrem de periculos. Care poate arunca în aer echilibrul și așa fragil, care caracterizează Războiul Rece în plină desfășurare între Occident și Federația Rusă.

Până când va sosi momentul de oportunitate, până când ne vom califica și unii și alții de pe cele două maluri ale Prutului pentru unire, îi îndemn și eu, ca și Traian Băsescu, pe oamenii politici și în special pe guvernanți, să facă tot posibilul ajutând Republica Moldova și pe cetățenii ei să crească sub aspect economic, să devină cât mai independenți de Federația Rusă și că aibă cât mai mulți tineri pregătiți la București și integrați realităților românești și europene. Mai avem de așteptat, mai avem de luptat, mai avem de transpirat până la unificare.

Sorin Rosca Stănescu