Președintele Klaus Iohannis a avut o intervenție publică, prin care a contestat vehement existența statului paralel. Ceea ce este însă absolut straniu este că el însuși, și asta încă de la începutul mandatului, a pus umărul la edificarea unui stat paralel. Și a făcut-o nu în puterea nopții, ci ziua, în amiaza mare. Printr-un document oficial supus adoptării Parlamentului României. Acest document există. El se numește Strategia Națională de Apărare a Țării pentru perioada 2015-2019. Iar acolo este prezentat pe larg conceptul statului paralel, avut în vedere de Klaus Iohannis.

Președintele Klaus Iohannis nu poate contesta realitatea statului paralel. Nici măcar nu poate afirma că, dacă l-a văzut, l-a văzut printre gene. Ar fi incorect. El a evaluat posibilitatea construcției statului paralel în toată splendoarea acestui concept și a prevăzut inclusiv instrumentele indispensabile existenței acestuia. Documentul adoptat de Parlament sub forma unei Hotărâri există încă din data de 23 iunie 2015 și este o Hotârâre a Parlamentului nr. 33/2015 privind aprobarea Strategiei Naționale de Apărare a Țării pentru perioada 2015-2019.

Prima semnătură pe acest document îi aparține lui Valeriu Zgonea, care era președinte al Camerei Deputaților. Iar primul gest de revoltă l-a avut Călin Popescu Tăriceanu, care la acea dată nu era președinte al Senatului României și care a susținut din capul locului că acest document, cel mai important document elaborat de Președinția României, poate constitui o bază juridică care să-i confere președintelui puteri extraconstituționale de natură a conduce la substituirea de către această instituție a unor puteri legitim alese și legitim numite ale statului.

Prima și cea mai importantă caracteristică a documentului creat de Klaus Iohannis și adoptat de Parlamentul României este că, în perioada 2015-2019 un nou concept, cel de securitate – atenție – extinsă urma să guverneze întreaga strategie de apărare a țării. De altfel, din capul locului, dar chiar și ulterior, Klaus Iohannis a avut intenția să înlocuiască termenul de apărare cu termenul de securitate. Dar din motive care îmi scapă, nu a reușit să-și ducă acest plan până la capăt. Ce înseamnă acest concept de securitate extinsă în viziunea noului președinte al României?

Conceptul de securitate extinsă vizează zece domenii. 1). Apărare națională și colectivă; 2) Ordine publică; 3). Activități de informații și contrainformații; 4). Educație; 5) Sănătate; 6) Economie; 7) Energie; 8) Domeniul financiar; 9) Mediu; 10) Infrastructuri critice. Practic, odată cu venirea la putere a lui Iohannis, conceptul de securitate se extindea atât de mult, încât acoperea aproape în exclusivitate societatea românească. Apărarea devenind securitate iar securitatea devenind extinsă, nu mai lăsa niciun domeniu în care cei responsabili pentru materializarea acestui document să nu poată inteveni prin instrumente specifice.

În paranteză fie spus, Traian Băsescu, pe parcursul celor două mandate ale sale, nu a reușit să-și construiască, deși ar fi dorit, un asemenea mecanism prin care societatea românească să poată ajunge în totalitate la mâna președintelui prin intermediul unui concept de securitate extinsă, care să permită instituțiilor de forță ale statului să controleze practic toate domeniile. Traian Băsescu s-a împotmolit atunci când una dintre strategiile elaborate sub președinția sa a identificat presa ca fiind un pericol pentru siguranța națională și când, în urma reacțiilor societății civile, documentul respectiv nu a mai fost prezentat spre aprobare Parlamentului, întrucât risca să fie acolo aruncat în aer. De altfel, ultimul mandat al lui Traian Băsescu nu a mia „beneficiat” din acest motiv de niciun fel de strategie națională de apărare.

Pornind de la acest concept de securitate exinsă, planul lui Klaus Iohannis era ca, pentru fiecare dintre aceste zece domenii sau pentru cea mai mare parte a acestora, să fie create instrumente tactice de intervenție sub forma unor consilii. Și, de altfel, a și fost conceput primul consiliu, cel de supraveghere fiscală care, din fericire, nu a mai putut opera și a rămas doar pe hârtie. Acest consiliu urma să fie condus de guvernatorul Bancii Naționale, Mugur Isărescu. Celelalte consilii nu au mai putut fi create pentru că Parlamentul s-a opus. Cel mai important adversar al implementării în acest fel a securități extinse fiind Călin Popescu Tăriceanu.

Ansamblul acestor consilii, dacă ele s-ar fi constituit și și-ar fi intrat în atribuții, însemna nici mai mult nici mai puțin decât un guvern paralel. Am fi avut un executiv la Palatul Victoria, al cărui rol urma să fie redus la simpla punere în operă a deciziilor luate la Cotroceni în baza implementării strategiei de securitate extinsă și am fi avut un al doilea guvern, cel adevărat, sub umbrelă prezidențială, alcătuit nu din ministere ci din consilii, care elabora strategiile pe domenii urmărind în același timp și implementarea lor de către aparatul executiv din Palatul Victoria.

Este chiar definiția statului paralel. Statul paralel nu este nici mai mult nici mai puțin decât o instituție artificială sau un ansamblu de astfel de instituții neprevăzute în Constituție, care se substituie instituțiilor democratic alese sau democratic numite, parazitând finalmente întreaga societate și răspunzând exclusiv intereselor unui grup privilegiat de persoane. Faptul că Iohannis nu a putut pe parcursul mandatului său prezidențial, care s-ar putea să fie și primul și ultimul, să-și ducă până la capăt acest proiect, nu înseamnă nicidecum că statul paralel nu există sau că el nu ar putea exista.

În finalul acestei analize, nu pot să nu remarc că președintele Klaus Iohannis, atunci când neagă existența statului paralel, o face dintr-un singur motiv. Și anume acela că nicio formă a statului paralel care a funcționat până în prezent în România nu se identifică cu proiectul său din 2015. Nici statul paralel care a însemnat și înseamnă instituii și șefi de instituții scăpate de sub control și care și-au construit instrumente proprii de putere, substituindu-se mecanismelor constituționale, cum sunt cele definite de fostul președinte Traian Băsescu și nici acel stat paralel creat de tandemul Victor Ponta – Gabriel Oprea printr-o hotărâre de Guvern și care avea chiar și o denumire, respectiv Grupul Interministerial Strategic.

Prin urmare, Klaus Iohannis 1). nu recunoaște că sub mandatul său un premier al României, Victor Ponta, este autorul unei construcții de stat paralel care, culmea, a fost și întărită printr-un act normativ, stat paralel căruia i s-a pus capăt în fapt prin eliminarea conducătorului acestuia, în persoana lui Gabriel Oprea; 2) Klaus Iohannis nu recunoaște că, atunci când predecesorul său Traian Băsescu a scăpat lucrurile de sub control, a fost creat un stat paralel condus nemijlocit de directorul operativ al celui mai important serviciu secret al țării, generalul cu patru stele Florian Coldea, stat paralel căruia i s-au afiliat și subordonat persoane din cele mai importante instituții ale statului și 3) Klaus Iohannis nu recunoaște că el însuși a încercat să-și creeze un stat paralel, cu ajutorul căruia să anihileze puterea executivă și să reducă putere legislativă la tăcere. Și că acest stat paralel, ca de altfel și celelalte două, se baza pe transformarea Justiției într-un instrument nu de dreptate, ci de represiune.

Sorin Rosca Stanescu