Bătălia de la Arcole s-a desfăşurat în timpul războiului napoleonian dintre Austria şi Franţa, între anii 1796 şi 1797, în timpul primei ofensive a lui Alvinzi.
Pentru a releva importanţa acestei bătălii şi, de asemenea, a confruntării dintre viitorul împărat şi dârzul batalion de grăniceri năsăudeni care i s-a opus cu succes, va trebui să ne aplecăm puţin asupra contextului istoric al campaniei franceze din nordul Italiei. Cariera generalului Bonaparte, în vârstă de 25 de ani, se afla în faza ascensională, el venind după o serie de succese şi victorii care îl vor propulsa ulterior la rangul de prim consul, apoi împărat, şi îl vor înscrie ca şi unul dintre cele mai mari genii militare ale istoriei universale. Şirul său de bătălii câştigate într-o manieră categorică era în faza incipientă, dar suficientă pentru a-l impune ca şi un adversar de marcă faţă de toţi cei care i-au stat în faţă, mult mai experimentaţi şi cu mijloace materiale superioare. Steaua sa de conducător militar de neînvins era abia la începutul ascensiunii şi mai era cale lungă până la zenit. Planul său de ofiţer de artilerie a făcut ca Toulonul să cadă pradă asediului francez, de asemenea, Barras îl cheamă să pacifice Parisul asaltat de secţiuni, pe care le distruge aducând tunurile de la Sablons pe care le dispune personal pe străzile Neuve-Saint-Roch şi Saint-Honore. Victoria îi aduce comanda armatei de interior şi apoi a celei din Italia.
După revoluţia de la 1789, Franţa era înconjurată de duşmani. Câteva victorii, ca şi cea de la Valmy din 1792, când pentru prima dată în istorie au fost folosite baloanele cu aer cald pentru observaţie, au făcut ca la finele lui 1795, singurii adversari ai Franţei să rămână Anglia şi Austria.

Campania din Italia

Austria stăpânea nordul Italiei, cu excepţia unei mici porţiuni, de la Nisa la Voltri, între Munţii Apenini şi coasta Ligurică, care erau sub dominaţie franceză. Francezii proiectează împotriva Austriei o acţiune militară dublă, una principală prin valea Dunării, condusă de generalii Jourdan şi Moreau şi alta secundară, prin Italia, condusă de tânărul general Bonaparte. Impetuozitatea şi geniul acestuia din urmă a dus la o inversare de situaţie, în sensul că frontul din Italia va deveni cel principal, iar celălalt secundar. Istoricii militari împart aceste campanii ale lui Napoleon în patru perioade:

Prima perioadă, între 8 aprilie şi 28 mai 1796, cuprinde operaţiunile lui Napoleon împotriva lui Coli şi Beaulieu. 38.000 de francezi prost echipaţi, flămânzi şi în lipsă de muniţii, contra 30.000 de austrieci şi 50.000 de piemontezi conduşi de Coli, comandant general al aliaţilor fiind Beaulieu, de 83 de ani. Napoleon avea abia 27 de ani. Între francezi şi austrieci erau crestele Apeninilor. Beaulieu porneşte ofensiva spre Voltri şi Savona, intenţionând să coopereze cu flota engleză de la Genova. De la Nisa, Napoleon însufleţi în aşa măsură trupele sale flămânde şi dezbrăcate, inoculându-le atâta încredere şi un asemenea entuziasm, încât trecând Apeninii pe la Cadibona, generalul Bonaparte căzu pe punctul de legătură ale celor două armate, austriacă şi piemonteză, le desparte şi le bate pe rând. Coli este respins până la Milano, de unde regele Piemontului semnează pacea propusă de Napoleon. Beaulieu se retrage spre cotul râului Po, desfăşurându-şi trupele pentru a face faţă francezilor. Înainte de a veni de la Paris aprobarea tratatului de pace cu Piemontul, Napoleon face o încercare contra lui Beaulieu, trecând râul Po pe la Florenţa, încercând să-l izoleze de Lombardia. Prevenit, Beaulieu trece şi el râul, profitând de mijloacele insuficiente de transport ale francezilor, astfel încât francezii nu-i ajung decât ariergarda. Beaulieu se retrage la Mincio, iar Napoleon ocupă Milanul, mai ales pentru a-şi odihni, hrăni şi echipa oamenii. Aceştia nu puteau decât să-i dea dreptate tânărului lor general. Hrana, echipamentul şi rezervele ce lor le lipseau erau chiar dincolo de Apenini, au trecut şi le-au luat..

Urmează manevrele lui Napoleon. Acesta face mişcări demonstrative asupra aripilor lui Beaulieu, îl face pe acesta să-şi risipească trupele, slăbind centrul. Lovitura de măciucă a lui Napoleon se dă la Valegio, centrul dispozitivului austriac. Întreaga apărare fiindu-i întoarsă, Beaulieu se retrage precipitat la Tirol, lăsând Mantua blocată de francezi şi Lombardia ocupată. Pentru asta i se va lua comanda.
A doua perioadă se numeşte prima ofensivă a generalului Wurmser. Trupele austriece, întărite cu importante efective de la armata Dunării, unde generalul Moreau nu-şi pornise încă ofensiva preconizată spre Viena, coboară pe ambele laturi ale lacului Gaedo, încercând să-l prindă pe Napoleon în cleşte. Iată cum, frontul italian, preconizat a fi unul secundar, datorită impetuozităţii şi geniului generalului Bonaparte, devine front principal. Urmează zece zile de lupte grele, la capătul cărora austriecii sunt învinşi din nou.

A treia perioadă, a doua ofensivă a lui Wurmster, începe la 2 septembrie, cu atacul a două puternice grupări austriece. Grupul de est, dinspre Tirol, coboară spre Verona având ca obiectiv deblocarea cetăţii Mantua asediată de francezi, iar al doilea grup, condus de generalul Quasdanovici, coboară din Tirol pe valea Adigeului pe la vestul lacului Gardo, cu misiunea de a cădea în flancul şi pe liniile de comunicaţii franceze, silindu-le să se predea. Faţă de această situaţie periculoasă, Napoleon aplică tactica lui preferată, pe care o va folosi ulterior de nenumărate ori: manevrează pe linii interioare, atacând şi învingând pe rând armatele adverse. Şi acum, îl hărţuieşte cu forţe puţine pe Wurmster, îndreptându-şi forţa principală spre Quasdanovici. Cu trupe proaspete, venite din Franţa, îl atacă la Rivoli şi Corona, împingându-l spre Lavis, dincolo de Trenta. După care, lăsând doar trupe de fixare, îşi întoarce forţa principală spre Wurmster, pe care îl găseşte total surprins, căzându-i în spate, la Bassano, tăindu-i retragerea spre Tirol şi Trieste. Wurmster este nevoit să se replieze spre Adige, de unde intră în Mantua la 15 septembrie, pentru a nu mai ieşi de aici până la sfârşitul războiului, ca prizonier al francezilor.

Toate aceste descrieri ale primelor faze ale războiului au fost necesare pentru a sublinia contextul bătăliei care avea să urmeze, importanţa ei, şi de asemenea, moralul armatei franceze învingătoare, precum şi geniului de care a dat dovadă acest general Napoleon Bonaparte, un as al manevrei şi o stea în plină ascensiune, care va ajunge unul dintre cei mai străluciţi tacticieni şi strategi pe care i-a dat vreodată istoria militară universală. Cu atât mai important ni se pare episodul care urmează, unde se va arăta cum un batalion de români ardeleni, grăniceri năsăudeni, au putut să împiedice ceea ce în mod sigur ar fi fost una din cele mai strălucite victorii napoleoniene, comparabile cu Marengo, Austerlitz sau Wagram.
Fiindcă urmează a patra perioadă, prima ofensivă a lui Alvinzi.

Manevra de la Arcole

În preziua acesteia, situaţia forţelor era următoarea. Francezii aveau două divizii (Massena şi Augereau) şi cavaleria generalului Murat, cam 20.000 de oameni dintr-un total de 50.000, restul fiind împrăştiate prin Lombardia şi la împresurarea cetăţii Mantua. O divizie (a lui Vaubois) se află la Tirol, contra lui Davidovici, înlocuitorul lui Quasdanovici. Austriecii au sub comanda directă a lui Alvinzi 28.000 de oameni, fără trupele lui Davidovici. Totalul era undeva la 60.000 de oameni, împărţiţi în două coloane. La 6 noiembrie Napoleon atacă cu cele două divizii (Massena şi Augereau) la Bassano şi Citadela, împotriva lui Quasdanovici şi Provera, fără rezultate notabile. Cum în Tirol generalul Vaubois este înfrânt de Davidovici, Massena şi Augereau sunt nevoiţi să se replieze la Vilanova (pe râul Alpona) cu avangarda la Caldiero şi o flangardă la Belfiore. La 12 noiembrie, francezii, cu trupele răspândite, învinşi în Tirol, sunt ameninţaţi serios pe două direcţii de forţe austriece de trei ori superioare.
De cealaltă parte, austriecii erau în plin avânt. Sub comanda generalui Alvinzi (originar din Ardeal), energic şi respectat în cercurile militare austriece, intenţionau să-l menţină angajat pe Napoleon spre est, în zona Veronei, până ce Davidovici, învingător la Tirol, se apropia de această localitate. Apoi ar fi atacat împreună, obligându-l pe acest impertinent general de 28 de ani pe nume Bonaparte să primească o bătălie decisivă în câmp deschis, unde superioritatea numerică austriacă s-ar fi putut dovedi hotărâtoare.

Din nou, Napoleon este pus într-o situaţie practic fără ieşire. Dacă ataca sau dacă rămânea să se apere, înfrângerea era la fel de sigură, ţinând cont de superioritatea tactică şi numerică a austriecilor. Orice general în situaţia lui ar fi început negocierile, căutând o ieşire onorabilă. Dar Napoleon nu era orice general. Din nou, el se dovedeşte a fi un geniu al manevrei, de la războaiele sale încoace, în studiul artei militare, manevra îşi va găsi un loc mai important ca oricând. Deoarece el alege să manevreze, transformând o înfrângere sigură într-o victorie. Iar aceasta va intra în istorie ca şi manevra de la Arcole. Astfel, intuind că Alvinzi intenţionează să execute o dublă învăluire, pe la Ronca şi pe la Rivoli, această dublă învăluire care de la Cannae încoace este visul oricărui general, el lasă la Verona trupe puţine, cu consemnul de a rezista până la ultimul om. Iar el, cu grosul forţelor, coboară pe valea Adigeului pe care îl traversează în secret pentru a manevra împotriva flancului stâng austriac, căzând surprinzător în flanc şi în spate. Noaptea de 14 noiembrie este hotărâtoare. Diviziile Massena şi Augereau coboară până la Ronco, unde pe un pod militar dispus în timpul nopţii traversează fără vreo opoziţie serioasă. În zorii zilei de 15 noiembrie, de cealaltă parte a râului, Massena spre Belfiore-Vilanova, iar Augereau spre Arcole. Singurul obstacol în drumul lui Augereau spre Arcole era podul peste râul mlăştinos Alpona, chiar la sud de Vilanova.

Prima zi la Arcole (15 noiembrie 1796)

În ajun Alvinzi trimisese o flangardă formată din două batalioane să ocupe şi să păzească podul, pentru orice eventualitate. Unul dintre aceste batalioane, cel căruia i s-a încredinţat de fapt apărarea podului, era Batalionul II din al doilea Regiment grăniceresc ardelean, batalioanele I şi III găsindu-se pe valea superioară a Dunării, în faţa armatei franceze a generalului Moreau. Pe vremea aceea, românii constituiau unităţi militare omogene sub aspectul naţionalităţii. Doar conducerea superioară era încredinţată austriecilor din raţiuni de securitate, evident. Existau două regimente româneşti de infanterie numite grănicereşti în armata habsburgică, unul la Făgăraş şi celălalt la Năsăud. Batalioanele celor două regimente erau denumite falange, „phalanx valahica prima, secunda, tertia” această denumire găsindu-se în mai toate ordinele de zi ale armatei austriece între 1796 şi 1866. Până şi această denumire este un omagiu indirect adus originii membrilor acestor falange, descendenţi din nebiruiţii legionari romani, războinici desăvârşiţi ce au supus lumea cunoscută prin forţa armelor, vitejie şi disciplină fără egal.

Trupele române formau singura oaste pe care habsburgii puteau să se bizuie cu încredere deplină pe câmpul de luptă, arăta marele scriitor George Coşbuc. Într-adevăr, chiar şi în primul război mondial, cele mai viteze trupe din armata austro-ungară erau cele de români şi polonezi. La capătul opus se situau ungurii şi cehoslovacii, aceştia din urmă trecând de partea ruşilor câte un regiment întreg, cu muzica în frunte. Încă o dovadă a bravurii soldatului român în luptă, demonstrată de atâtea ori pe câmpul de onoare. Ne-au furat barbarii, ne-au căzut mai-marii, dar românul are şapte vieţi, spune un vechi cântec, şi niciodată acest crez nu a fost încălcat, oricât de zbuciumată a fost istoria noastră. Poate nu am ştiut să tragem foloase din victorii, poate nu am avut o diplomaţie la înălţime, dar un singur lucru nu i-a părăsit pe români: bravura şi eroismul pe câmpul de luptă. Iar această bravură se va dovedi în cel mai înalt grad aici, la podul de la Arcole.

Recunoaşterile trimise de batalionul românesc instalat la pod relevă înaintarea coloanei franceze. Înştiinţat, Alvinzi, nu atribuie acestor ştiri o prea mare importanţă, bănuindu-l pe Napoleon de vreo stratagemă destinată să-l deruteze şi să-i întârzie atacul spre Verona, mai ales că avea informaţii sigure referitoare la prezenţa trupelor franceze la stânga Abigeului. Practic, Alvinzi căzuse în cursa lui Napoleon. Situaţia era impresionată, atât prin raritatea ei, prin riscuri, cât şi prin perspectivele ei extraordinare. Dispozitivul lui Alvinzi era orientat cu faţa spre Verona, gata de un atac covârşitor. Napoleon, conştient de greutatea reorientării frontului austriac, îl trimise pe Massena să atace pe front, fixându-i trupele, în timp ce Augereau urma să-i întoarcă flancul şi spatele la St. Bonifacio. Dacă manevra ar fi reuşit, întreaga armată austriacă ar fi trebuit să execute sub focul inamic din două părţi o întoarcere de front spre sud şi să aducă rezerve de la Basseno, pentru care nu avea timp suficient, mai ales în faţa unui adversar de calibrul lui Napoleon Bonaparte. Reuşita acestei manevre a lui Napoleon ar fi dus la un dezastru pentru armata austriacă, încheind definitiv conturile în nordul Italiei. Napoleon, biruitor, ar fi putu să se îndrepte cu toate forţele spre Viena, susţinut şi de Moreau pe valea superioară a Dunării. Atunci, cu treisprezece ani mai devreme, austriecii ar fi văzut Dumnezeul războiului care ulterior s-a dezlănţuit asupra lor la Wagram, în 1809. Un singur obstacol stătea în calea celei mai mari victorii a lui Napoleon de până atunci: podul peste Alpona, apărat de Batalionul II din Regimentul 2 de grăniceri năsăudeni. (vezi schiţa 2)
Bătălia podului

Avangarda lui Augereau, apropiindu-se de pod, este atacată cu focuri puternice de anfiladă pe drumul ce venea de la Ronco. Copleşită de salvele precise ale năsăudenilor, se retrage în dezordine spre grosul diviziei. Generalul Augereau, comandantul diviziei, se pune în faţa trupelor ce se retrăgeau şi le întoarce la atac întărindu-le cu două batalioane pe care le conduce personal. Cu steagul în mână, generalul Augereau se avântă în fruntea trupelor sale asupra companiei căpitanului Rotaru, dispusă pe capul de pod, în semicerc pe malul drept, interzicând accesul spre trecerea îngustă peste râul Alpona. O grindină de gloanţe îi seceră pe francezi, dar aceştia, însufleţiţi de generalul lor, se avântă din nou la atac. Erau două batalioane asupra unei companii, un raport de şase la unu. Căpitanul Rotaru, dându-şi seama de situaţie, ordonă retragerea ordonată dincolo de pod, pe malul stâng, de unde cu restul batalionului ar fi putut ţine sub foc concentric îngusta traversare. De pe malul stâng, compania căpitanului Herţa le asigură retragerea cu salve continue. Compania reuşeşte să treacă dincolo, dar cu preţul unor grele jertfe, inclusiv comandantul ei, căpitanul Rotaru, cade ucis. Aici s-au distins prin bravură stegarul Teodor Răut şi sergentul Gavrilă. Într-un elan victorios, francezii ajung la pod, dar comandantul lor, generalul Augereau, cade rănit, cu steagul în mână. Căpitanul Herţa dirijează un foc nemilos spre francezii care ezită. Sorţii bătăliei oscilează de o parte şi alta, nedecişi. Văzându-şi generalul rănit, francezii dau înapoi. Trupele nebiruite ale lui Augereau se retrag, lucru cu neputinţă doar cu câteva zile mai devreme. Este momentul în care intervine Napoleon. Cu geniul şi cu atenţia spre detaliul care ar putea schimba soarta unei bătălii, şi prin asta soarta campaniei şi implicit a întregii lumi, generalul Napoleon Bonaparte, conştient că în jurul acestui pod se clădea istoria, apăru acolo în momentul critic în care francezii dădeau înapoi ameninţând ca retragerea lor să se transforme în derută, năruind planurile atât de bine puse la punct de o minte extraordinară.

Fără să ezite vreo clipă, conştient de puterea exemplului personal, generalul Napoleon Bonaparte descalecă, preia steagul din mâna generalului Augereau rănit şi se avântă la atac. Trupele franceze, fanatizate de exemplul idolului lor, se năpustesc cu furie spre pod, acolo unde un batalion decimat de ardeleni îi aşteaptă şi îi întâmpină cu un foc viu, imuni la faima aceluia care timp de şapte luni a obţinut victorie după victorie contra austriecilor superiori din toate punctele de vedere. Valul nimicitor francez se sparge de apărarea năsăudenilor care nu dau nici un pas înapoi. La grindina gloanţelor franceze răspund cum pot mai bine, plumb contra plumb.
Viteazul general francez Lannes cade şi el rănit, iar trupele franceze, chiar cu măreţul general Napoleon Bonaparte în frunte, ezită.. În faţa podului, cu steagul în mână, marele Napoleon Bonaparte priveşte descumpănit cum vitezele sale trupe încep să dea înapoi în faţa unui singur batalion care i-a oprit o divizie din marşul victorios. O manevră genială, „împiedicată de un ciot” cum ar spune marele Mihai Eminescu. Dar încă nu era tot. În bătaia gloanţelor, viitorul împărat nu conştientiza că era pe cale să-şi încheie cariera de strălucit general chiar înainte de a începe. Un glonţ românesc se îndrepta direct spre pieptul său, apărat doar de faldurile căzute ale drapelului cu care nu reuşise, pentru prima oară, să-şi conducă soldaţii la victorie. Un glonţ tras de un simplu soldat ardelean ar fi putu face ca una dintre cele mai strălucite personalităţi ale istoriei militare universale să fie doar o notă obscură la subsolul unui referat despre bătălia de la Arcole. Dar destinul a vrut ca lucrurile să se petreacă altfel. A vrut ca generaţiile viitoare să-l studieze pe acest corsican care câţiva ani mai târziu va face Europa să tremure doar la auzul numelui său, împăratul Napoleon Bonaparte. Cel care s-a sacrificat a fost aghiotantul său, Muinon, care s-a aruncat în calea glonţului sacrificându-şi propria viaţă pentru a-l salva pe viitorul împărat. Cine a mai auzit astăzi de Muinon, dar cine nu a auzit de Napoleon?

Francezii, cuprinşi de derută, încep să se retragă în dezordine, cu toată prezenţa lui Napoleon pe câmpul de luptă. Nu putem să nu ne referim din nou la marele poet Mihai Eminescu: „În zadar striga împăratul, ca şi leul în turbare, umbra morţii se întinde tot mai mare, şi mai mare”. Francezii fugeau în disperare să-şi salveze vieţile, imuni la îndemnurile ofiţerilor şi exemplul generalului lor iubit, Napoleon Bonaparte. Prins de vălmăşagul trupelor ce fugeau în derută pe dig, prin apă şi noroi, ţintuiţi de focul inamic, generalul Napoleon Bonaparte cade în mlaştină fiind pe cale să fie luat prizonier de ardelenii victorioşi. Graţie devotamentului unui ostaş francez care îl ia în spate, generalul Bonaparte scapă de ruşinea unui prizonierat. Podul rămâne în mâna bravilor luptători năsăudeni care au plătit scump rezistenţa lor. Un ofiţer (căpitanul Rotaru) şi 135 soldaţi au rămas morţi pe poziţie. Trei căpitani, doi locotenenţi şi 654 de răniţi, dintre care 260 vor muri în ambulanţe şi spitale. Numărul total al morţilor s-a ridicat la un ofiţer şi 395 trupă, mai mult de jumătate din efectivul combatant a plătit cu viaţa această rezistenţă în faţa celui care va deveni cel mai mare general al timpului său, şi unul dintre cei mai mari ai istoriei. Dar nu au dat nici un pas înapoi. Aceasta este bravura soldatului român, dovedită şi atunci, şi în trecut, dar care se va dovedi din plin şi în viitor. Acest lucru se vede şi din numărul de prizonieri. Din batalionul năsăudean de la podul de la Arcole, au fost luaţi prizonieri un căpitan şi 45 de oameni. În schimb, în mâinile românilor au căzut 350 de prizonieri francezi. De ansamblu, întreaga bătălie de la Arcole a costat cam zece mii de morţi de fiecare parte.

Dar bătălia de la Arcole nu s-a sfârşit cu eşecul francez din faţa podului. Napoleon şi-a revenit imediat şi a ordonat generalului Guyenau, rămas cu o brigadă de rezervă la Ronco, să treacă Adige pe la Albaredo, mai jos de confluenţa Alponei. Guyenau face acest mare ocol pentru a întoarce apărarea neînvinsă de la podul de la Arcole, dar, cu toate eforturile, nu ajunge acolo decât seara. Spre marea sa surprindere, găseşte podul liber şi Arcole evacuat. Asta deoarece Alvinzi, dându-şi seama de manevra lui Napoleon, avusese timp să-şi treacă trupele pe stânga Alponei, ocupând poziţii între St. Bonifracio şi San Stefano, cu faţa la sud şi la vest, lăsând doar câteva batalioane de întărire în faţa lui Massena care ocupase Belfiori. Acest timp de care dispusese Alvinzi pentru a salva armata a fost plătit cu sângele grănicerilor năsăudeni de la podul de la Arcole. Fiindcă acum situaţia era complet schimbată. La 15 noiembrie, dacă Napoleon ar fi trecut podul, ar fi putut cădea la Vilanova în flancul şi spatele lui Alvinzi, dar mai târziu nu mai avea cum. Avea în faţă un front regrupat care apucase să se edifice tocmai datorită rezistenţei batalionului românesc de la pod. Drept urmare, deşi stăpân pe Arcole şi Porcile, era prea târziu. Napoleon nu riscă să rămână în această zonă mlăştinoasă şi se retrage la Ronco. Luptele continuă în 16 şi 17 noiembrie, diviziile Massena şi Augereau fac sforţări extraordinare, îl bat pe Davidovici care se retrage la Trenta, iar Alvinzi, rupt de Davidovici, trece la stânga râului Brenta, stabilindu-şi cantonamentele de iarnă. Prima ofensivă a lui Alvinzi se termină cu o înfrângere pentru austrieci, dar nu cu dezastrul pe care îl pregătise Napoleon, asta datorită rezistenţei ardelene de la Arcole. Pentru încheierea victorioasă a campaniei din nordul Italiei, Napoleon va avea de alte sacrificii în timp, bani şi oameni pe parcursul anului următor, 1797. Fără rezistenţa de la Arcole, Napoleon ar fi învins un an mai devreme. (în tabloul 1 puteţi vedea pictura „Napoleon pe podul de la Arcole”, 1797, de Antoine-Jean Gros, participant şi martor la bătălia podului, iar in a patra imagine, pictura lui Horace Vernet, „Bătălia podului de la Arcole”, 1826)

Concluzii

Nu putem intui parcursul istoriei dacă acest fapt s-ar fi împlinit, la fel cum nu ne putem imagina harta Europei dacă Napoleon ar fi fost învingător în Italia înainte de finele anului 1796. Poate campania din Egipt nu ar fi avut loc, poate Viena ar fi căzut mai devreme, iar Franţa şi-ar fi putut concentra forţele asupra singurului inamic rămas, Anglia, mult mai eficient şi înainte ca Nelson să scufunde flota franceză la Abukir şi Trafalgar. Nimeni nu poate şti, acesta rămânând doar un recurs la o istorie alternativă. Nouă ne rămân doar faptele, aşa cum au fost. Totuşi, aceste fapte, au fost supuse şi ele tentativelor de denaturare, atât de istoriografii austrieci, cât mai ales de cei unguri. Aceştia au încercat din răsputeri să falsifice istoria, spunând că apărătorii podului au făcut parte dintr-un batalion croat. Dar dovezile s-au dovedit, peste timp, indubitabile. Totuşi, mai persistă în unele cercuri această idee, preluată din respectivele surse. Acest fals al istoriei, fie cu intenţie, fie din neştiinţă, a fost demontat de către istoricii serioşi şi imparţiali. Cu toate acestea, până şi astăzi, în epoca internetului, confuziile persistă pe unele site-uri istorice, în care se evocă rezistenţa neînfricată a batalionului „croat”.

Unul dintre primii scriitori de la noi care a făcut cuvenita corecţie, pe bază de documente oficiale, a fost nemuritorul George Coşbuc, care face astfel un mare serviciu istoriei, la fel cum şi prin alte scrieri ale sale aduce cuvenite rectificări unor greşeli mai mult sau mai puţin voite asupra istoriei neamului românesc. Şi când te gândeşti că poporul său îl ştie mai mult de poet decât de istoric! În acele vremuri, chiar şi poetul nostru naţional, Mihai Eminescu, redacta scrieri istorice de primă mărime menite redeşteptării spiritului naţional, pentru a-l pregăti pentru marile încercări ce aveau să vină! Timpul şi istoria ne-au dat dreptate. Este deja recunoscut faptul că batalionul care l-a oprit pe Napoleon la Arcole a fost românesc, al ardelenilor de la Năsăud. Pe de altă parte, Napoleon Bonaparte n-a ştiut niciodată acest adevăr. În raportul pe care îl expediază direct de pe câmpul de luptă Directoratului Republicii despre bătălia de la Arcole, trecând peste orgoliul său nemăsurat, laudă „vitejia diabolică a batalionului de nemţi”peste care nu a putut trece. Către statul său major, istoria spune că ar fi exclamat: „De aş avea eu un asemenea batalion nemţesc, aş ajunge în trei zile la Viena”.

Sărmanul Napoleon, nu avea de unde să ştie că singurul neamţ din acel batalion de „diavoli”, cum i-a numit chiar el, era comandantul batalionului, maiorul Vorstenradt. Restul, adică toţi ofiţerii, gradaţii şi soldaţii erau români ardeleni.
Mai mult, nu avea de unde să ştie că păţania sa, când a căzut în mlaştină în iureşul trupelor care se retrăgeau, fiind salvat de devotamentul unui soldat zdravăn, era similară cu cea a altui mare general al timpului, înfrânt de către români, în urmă cu 201 ani. Atunci, generalul Sinan Paşa, supranumit „Cuceritorul”, a fost atras de Mihai Viteazu printre mlaştinile şi mocirlele de la confluenţa Călniştea cu Neajlov şi nevoit să treacă podul dintre Hulubeşti şi Călugăreni. Aici, deşi superior în proporţie de 20 la 1, turcii nu puteau trimite la atac decât detaşamente mici, anihilate pe rând de oştile lui Mihai. La un iureş turcesc, urmat de un contraatac condus de însuşi Mihai, podul se rupe urmând dezastrul trupelor turceşti. Prinşi de vălmăşagul soldaţilor ce fugeau să-şi salveze pielea, Sinan Paşa, rănit, cade de pe pod rupându-şi şi ultimii doi dinţi. La fel ca şi Napoleon la Arcole, şi el a fost salvat de un soldat care s-a oprit să-l care în spate.

La Arcole, Napoleon a simţit gustul amar al eşecului, la fel ca şi Sinan Paşa la Călugăreni. Noroiul umed al mlaştinii în care se afundaseră, se poate să fi avut acelaşi gust, cel al înfrângerii în faţa unor forţe superioare nu ca armament sau echipament, ci doar al voinţei de a învinge. Căci, în orice bătălie, învingător este acela care îşi doreşte victoria cu orice preţ, mai presus de voinţa de luptă a adversarului. În mod sigur, Napoleon a învăţat din lupta de la Arcole. A văzut ce poate face exemplul personal, când şi-a întors soldaţii la atac, dar a văzut că asta nu e totul, dacă adversarul este la fel de decis să lupte. De atunci, Napoleon s-a mai avântat în primele linii, dar nu s-a mai expus într-un asemenea grad ca şi la podul de la Arcole. S-a dovedit, de-a lungul vieţii, un general şi un strateg desăvârşit, un geniu militar care i-a făcut şi pe adversari să îl admire şi să-l aprecieze, spunându-i chiar „Dumnezeul războiului” la Wagram.

Viteazul general Jean Lannes, cel care a condus contraatacul care l-a salvat pe Napoleon de soarta prizonieratului, fiind rănit în trei locuri, a participat aproape la toate campaniile napoleoniene. A participat la bătăliile de Montebello, Ulm, Austerlitz, Jena, Friedland. A ajuns mareşal, prinţ de Sievres şi pair al Franţei. La 22 mai 1809, în timpul bătăiliei de la Apern-Essling, un glonţ îi zdrobeşte ambii genunchi. Îi sunt amputate ambele picioare, dar moare din cauza hemoragiei la 31 mai, în vârstă de 40 de ani. Numele său este înscris pe partea estică a Arcului de Triumf.
Generalul Augereau, comandantul diviziei, care cade rănit cu steagul în mână, steag preluat de Napoleon, devine şi el mareşal. Se distinge în bătălia de la Jena, dar se îmbolnăveşte în timpul celei de la Eylau, ducând la pierderi mari în rândul trupelor sale. Trimis în Spania, are victorii şi înfrângeri în egală măsură. Se apără bine la Leipzig, în 1813, dar în timpul campaniei din Franţa din 1814 îl trădează pe Napoleon, trecând de partea Bourbonilor. La întoarcerea lui Napoleon, încearcă să revină, dar Napoleon nu-l acceptă. Şi Ludovic Bourbon, în timpul Restauraţiei de după Waterloo, îl îndepărtează. Moare în 1816, la 59 de ani.
Generalul Joseph Alvinzi pierde bătălia de la Rivoli în faţa lui Napoleon în anul următor, la 14 ianuarie. Este acuzat de incompetenţă, chiar de trădare, dar reuşeşte să se justifice, şi împăratul îl numeşte guvernator al Ungariei în 1798. Moare de un atac de apoplexie în 1810, la vârsta de 84 de ani. Istoria nu spune ce s-a întâmplat cu apărătorii ardeleni ai podului de la Arcole, cu căpitanul Herţa şi vitejii săi. Au continuat să-şi facă datoria cu bravură, ducând mai departe faima grănicerilor năsăudeni şi făgărăşeni, a luptătorilor români. Fiindcă cei care s-au ridicat alături de Avram Iancu zdrobind prestigiul unor alţi mari generali 50 de ani mai târziu, în mod sigur s-au inspirat din exemplul de eroism al românilor care l-au oprit pe marele Napoleon Bonaparte în faţa podului de la Arcole. Nouă, celor de astăzi, ne rămâne datoria de a evoca şi a face cunoscut tuturor eroismul acestor bravi înaintaşi ai noştri, ale căror nume pot sta alături de ilustra galerie de luptători neînfricaţi ridicaţi din rândurile neamului nostru. Şi, mai presus, suntem datori să facem toate eforturile pentru a repara această injustiţie istorică care li se face apărătorilor de la Arcole şi care continuă să persiste prin anumite cercuri, cum că la Arcole croaţii, nu românii, l-ar fi oprit pe marele Napoleon Bonaparte! (Cristian Negrea)