Rolul liderilor politici a fost întotdeauna important pentru istorici, în încercarea lor de a înțelege politica dusă de aceștia atât pe plan intern, cât și mondial. Cele mai importante evenimente istorice sunt asociate, în mintea noastră, cu imagini ale amenilor de stat care au fost direct implicați în luarea deciziilor importante într‐un moment sau altul al istoriei unui popor.

Analiza Războiului Civil American nu poate fi făcută fără să fie cercetate faptele și realizările lui Abraham Lincoln, ca președinte al Statelor Unite. Nu ne putem imagina evenimentele celui de Al

Doilea Război Mondial fără să nu ne apropiem de faptele unor astfel de lideri charismatici cum au fost Winston Churchill și Franklin D. Roosevelt sau malefici precum Adolf Hitler și Iosif Stalin. Este greu de înțeles cum a fost posibil să fie rezolvată una dintre cele mai grave crize ale Războiului Rece, cum a fost cea a achetelor cubaneze, fără să fie subliniat rolul jucat de John F. Kennedy și de Nikita Hrușciov în cadrul negocierilor tensionate din timpul confruntării.

Despre ultimul lider al fostului imperiu sovietic s‐au scris mii de studii și articole, încât cu greu se mai poate aduce ceva nou în istoriografia problemei. Și totuși, lucrarea Prin ochii inamicului.

Mihail Gorbaciov și politica sa în percepția Statelor Unite ale Americii surprinde cititorul pasionat de istoria recentă a popoarelor din fostul spațiu sovietic prin încercarea de reconstrucție a imaginii liderului de la Kremlin cu ajutorul unor

tehnici și metode specifice postmodernismului. În Occident, încă din anii ’70‐’80, oamenii de știință din domeniul psihologiei sociale dar și teoreticieni ai relațiilor internaționale, cum este

Robert Jervis, au început să exploreze rolul jucat de „percepție” și „percepție greșită”/ misperception în deciziile de politică internațională, acordând o atenție deosebită raportului dintre ceea ce liderii percep ca pericol din partea altui stat sau actor nonstatal și ce dovezi reale au că aceste intenții și capabilități

militare pot să conducă la apariția unui pericol de securitate.

Istoricii care au scris ani mai târziu și au avut acces deplin la documente justificative au putut prezenta argumentat intențiile acestor lideri, cu o acuratețe chiar mai pronunțată decât cea adversarilor lor politici din epoca respectivă. Este dificil de răspuns la întrebarea: De ce înșiși oamenii de stat au tendința de a denatura uneori, în mod deliberat, semnalele pe care și le trimit cu privire la capacitățile și intențiile lor? De cele mai multe ori se suprapun explicații multiple. Iată opinia lui Hans J. Morgenthau: „Cu cât un individ este mai îndepărtat de o anumită luptă de putere, cu atât este mai probabil să‐i înțeleagă esența sa

reală. Deci nu din întâmplare străinii posedă deseori o mai bună înțelegere a politicii unei anumite națiuni decât localnicii, iar cercetătorii sunt mai bine dotați decât politicienii pentru a înțelege despre ce este vorba în politică. Pe de altă parte, cei din urmă au o tendință de neînfrânt de a se înșela asupra a ceea ce fac, referindu‐se la politicile lor nu în termeni de putere, ci fie în termenii principiilor etice și legale, fie ai necesităților biologice”.

1 În plus, după cum s‐a afirmat în literatura de specialitate, „percepțiile pe care le au oamenii politici despre evoluția vieții internaționale sunt determinate de informațiile pe care le primesc prin intermediul instituțiilor specializate, dar și de imaginile pe care media le promovează în spațiul public”.

2 Ipoteza de lucru este împrumutată din teoria reprezentărilor sociale aplicată relațiilor internaționale, care pleacă de la premisa potrivit căreia percepția amenințării joacă un rol central în politicile de securitate ale statelor. Modul cum liderii politici sunt percepuți de opinia publică și de alți șefi de stat poate influența natura relațiilor internaționale la un moment dat. În timpul Războiului Rece, liderii sovietici începând cu Stalin și terminând cu Brejnev erau percepuți de opinia public.

Un alt element care circumscrie lucrărilor de interes pentru specialiștii Războiului Rece este acela potrivit căruia imaginea adevărului istoric privind oamenii politici și faptele lor – cu referire la momente sau procese sociale, politice, cultural reflectate în memoria colectivă a unei societăți – nu rămâne o constantă pe parcursul evoluției sale. Pe de altă parte, percepțiile asupra unui fapt istoric atât la nivelul opiniei publice, cât și la nivelul specialiștilor/ istoricilor sunt puternic influențate de o serie de schimbări intervenite în mentalul colectiv, practica socială și politică și, nu în ultimul rând, de înnoirea metodelor și tehnicilor de cercetare, analiză și descriere. Uneori aceste rupturi iau forma unor cotituri decisive – turning points – cu impact decisiv asupra evoluției în toate domeniile unei societăți de la praxis la cunoaștere, inclusiv în cel al modului cum percepem, cercetăm și prezentăm istoria. După un asemenea point turning consumat scria Pierre Nora „Fiecare istorie este de natură critică, și toți istoricii au încercat să denunțe mitologiile ipocrite ale predecesorilor lor”. Ieșirea din comunism a fost pentru popoarele din fostul spațiu sovietic, dar și din centrul și sud‐estul continentului european, un turning point urmat firesc de un proces de rescriere a istoriei. Confruntarea dintre SUA și URSS, în perioada de final a Războiului Rece, precum și rolul jucat de liderii acestora au stat în atenția cercetătorilor și a istoricilor, generând o literatură bogată, polemică și complexă.

Fără a recurge la un exercițiu de istorie contrafactuală,  ci să analizeze rolul decidenților de la Washington și al serviciilor speciale americane care au contribuit la formarea unei percepții corecte asupra imperiului sovietic în perioada destrămării acestuia, dar și a liderului său Mihail Gorbaciov. Intenția, este aceea de a prezenta „percepția furnizorilor și utilizatorilor de informații americani despre Uniunea Sovietică

în epoca Gorbaciov (1985‐1991)”.

„Când s‐a produs schimbarea de optică și de conduită a SUA față de Moscova? Ce a motivat‐o? Ce informații și analize ale serviciilor de informații au fundamentat‐o?”

Prin această tehnică de cercetare, s-a intenționat, de asemenea, să se evite „poziția de partizanat cu care a fost abordată anterior de cele mai multe ori tema, pentru a se demonstra fie eșecul analiștilor și al savanților de a anticipa desfășurări viitoare, fie – dimpotrivă – pentru a le sublinia merite închipuite”. Acest tip de investigație științifică, bazat pe cercetarea rolului percepțiilor în decizia politică, nu presupune ignorarea surselor primare, dimpotrivă. Acesta este și motivul pentru care s-a valorificat, cu predilecție, documentele care au ajuns pe masa decidenților de la Washington întocmite de către CIA, Departamentul de Stat sau alte instituții cu atribuții în acest sens. Pe cât posibil, au fost supuse analizei și materialele provenite din mediul jurnalistic, deoarece percepția liderilor a fost nu de puține ori „corectată” de ceea ce opinia publică a crezut cu referire la amenințările de securitate venite de la Kremlin și de la sateliții săi. Nu au fost neglijate nici strategiile de securitate elaborate la Washington, întrucât acestea sintetizau percepțiile și traduceau aceste percepții în acțiuni de politică externă. Imaginea liderului sovietic Mihail Gorbaciov a fost ajustată cu pricepere și prin cercetarea unei vaste literaturi de specialitate, a memoriilor unora dintre cei direct implicați în stabilirea politicii externe americane sau a unor martori și observatori ai evenimentelor.

Se zugrăvește un lider politic cu o imagine apropiată de cea conturată de fostul consilier al lui Mihail Gorbaciov, Anatoli Cerneaev. Acesta nota: „Gorbaciov nu a fost un mare om politic, însă el a dus la capăt o misiune istorică pentru ruși – salvarea de un regim comunist totalitar. Acest lucru este cel mai important pentru istorie”.

3 Gorbaciov a ocupat cu siguranță un loc unic în istoria poporului rus și a lumii, pentru că a contribuit mai mult decât orice alt politician al epocii sale la încheierea Războiului Rece. (Cerasela M.)