Camarila regala – grupul de oameni aflat în preajma suveranului si care, fara a avea o anumita calitate oficiala, influenteaza luarea deciziilor politice a avut un rol important în istoria multor state. Cel mai semnificativ caz este acela al doamnei Du Barry care a devenit principalul sfetnic al regelui Ludovic XV al Frantei, ea fiind considerata vinovata pentru criza care a dus la Revolutia din 1789, fapt pentru care a si sfârsit pe esafod.

“O carte închisa”

In România, regele Carol I nu a acceptat implicarea unor persoane din preajma sa în activitati politice; regina Elisabeta se putea ocupa doar de probleme culturale si caritabile, în timp ce principele Ferdinand i se îngaduia sa se dedice numai activitatilor militare.Desi era în tara de doua decenii si jumatate, în septembrie 1914, când a devenit rege, Ferdinand “era pentru cei multi un necunoscut si un netinut în seama, pentru câtiva o taina, aproape pentru nimeni o siguranta (N. Iorga). Insasi regina Maria aprecia: “Sotul meu era cel mai credincios urmas al unchiului sau, cel mai rabdator si cel mai ascultator mostenitor al lui, dar era pentru poporul sau ca o carte închisa, nimeni nu stia ce dorea”.Pe lânga lipsa de experienta politica, Ferdinand mai avea un handicap: timiditatea, defect fundamental pentru un lider politic. Toti cei care l–au cunoscut erau impresionati de solida lui cultura, în domenii variate; muzica, botanica, literatura, limbi vechi, chimie etc. Intr-un cerc restrâns facea o impresie excelenta, fiind un partener de dialog extrem de agreabil. Dar în public se inhiba, îsi pierdea sirul cuvintelor. De aceea prefera sa evite festivitatile si întrunirile la care participa multa lume.

Pentru Ferdinand I viata de familie a debutat (dupa o aventura cu Elena Vacarescu) romantic. In decembrie 1892 s-a casatorit cu principesa Maria de Edinburg, o tânara de 17 ani, extrem de frumoasa si fermecatoare. Dar în 1897, principele Ferdinand s-a îmbolnavit de febra tifoida, fiind la un pas de moarte. Si-a reveni cu greu, însa chipul sau a capatat înfatisarea unui batrân, gârbovit si cu paloare nefireasca a fetei, pe care a pastrat-o pâna la sfârsitul vietii. Evident, nu mai putea face fata “exigentelor” conjugale.

Principesa Maria nu era însa dispusa sa-si “închida viata” la 22 de ani. De aceea, a început sa întretina relatii cu diversi barbati, spre marea suparare a regelui Carol I, care a admonestat-o de repetate ori. In 1907, principesa l-a cunoscut pe principele Barbu Stirbey, pe care-l numea “printul alb”, barbat cu o tinuta tipic englezeasca, elegant, manierat, discret. Din cei sase copii nascuti de principesa Maria, cel putin unul avea ca tata pe Barbu Stirbey. Este vorba despre principesa Ileana, care a fost copilul favorit al reginei Maria. Constantin Argetoianu nota: “La Curtea noastra, secretele alcovului erau secretele tuturor, si cu destrabalata educatie pe care o primise, în continua ei promiscuitate cu slugile, aflase si odraslele dinastiei istorioarele mai mult sau mai putin piparate pe care oamenii si le povesteau pe soptite. Anecdota cu frageda Elisabeta fiica lui Ferdinand I chemând pe mica Ileana la fereastra cu cuvintele: Vino iute, sa vezi pe tatal tau , ca sa vada pe printul Stirbey coborând din automobil, a facut pe vremuri înconjurul Bucurestilor”.

Legatura dintre Maria si printul Stirbey a fost tolerata de Carol I si acceptata de principele Ferdinand. Interesant este ca sotia lui Stirbey, Nadeja, era încântata de prietenia dintre cei doi, o invita pe Maria la palatul de la Buftea, unde principesa ramânea adesea peste noapte. Nadeja nu vedea ca între sotul sau si sotia mostenitorului tronului ar exista relatii intime, iar vorbele care-i ajungeau la ureche le considera simple bârfe, puse la cale de cei invidiosi de faptul ca între familia Stirbey si principesa Maria erau relatii atât de apropiate. Nici fetele lui Stirbey nu credeau în “bârfe” si erau încântate de prezenta fermecatoarei printese la palatul de la Buftea.

Omul de bine

Probabil pentru a “localiza” escapadele extraconjugale ale principesei Maria, Carol I l-a numit pe Barbu Stirbey, în 1913, în functia de administrator al Domeniilor Coroanei Regale. Stirbey era un gospodar priceput, iar afacerile sale erau un model pentru toti românii. Astfel, oficial, Barbu Stirbey putea sa vina oricând la Palata, fara a trezi banuieli. Cum principele Ferdinand era mare amator de discutii, pe cele mai diverse teme, a gasit în Stirbey un interlocutor extrem de util, dispus sa asculte si sa stea ceasuri în sir la o cafea sau la un pahar cuwhisky pentru a “diseca firul în patru”. Dar mai ales sa discute politica, domeniu pe care regele Carol I îl interzisese mostenitorului Coroanei. Aici Barbu Stirbey era imbatabil, cunoscând foarte bine realitatile din tara si sugerând modalitati concrete de actiune.

Barbu Stirbey mai avea un foarte mare avantaj: era cumnat cu Ion I.C. Bratianu, presedintele Partidului National Liberal. Acesta era un om politic de exceptie, cu o viziune foarte clara asupra evolutiei istorice a poporului român si a directiilor spre care trebuia sa se îndrepte, era convins de rolul familiei Bratianu si considera ca avea “misiunea” de a duce mai departe mostenirea lasata de tatal sau Ion C. Bratianu, care-si legase numele de revolutia de la 1848, Unirea Principatelor din 1859, aducerea printului strain în 1866, obtinerea independentei si proclamarea Regatului în 1881. Fiul acestuia, I.I.C. Bratianu avea si un exceptional talent de “manevrier politic”, întrucât stia – cum aprecia N. Iorga – sa aplice ingineria (meseria sa de baza) la politica. n 1913, când Barbu Stirbey (cumnatul sau) fusese numit administrator al Domeniilor Coroanei, I.I.C. Bratianu lansase o campanie decisiva în favoarea reformei agrare si a celei electorale, în care vedea cheia evolutiei României pe calea progresului si liberalismului, a fauririi unitatii nationale si statale. Desi Carol I a fost, initial, foarte reticent la ideea reformelor, Bratianu a reusit, cu mult tact si perseverenta, sa-l convinga pe “batrânul rege” sa le accepte, astfel ca presedintele P.N.L. a fost numit, în ianuarie 1914, seful guvernului, dupa care a organizat alegeri pentru Adunarea Nationala Constituanta, Barbu Stirbey avea din partea lui Bratianu “misiunea” de a-l convinge pe principele Ferdinand ca reformele erau absolut necesare, astfel ca la urcarea sa pe tron sa le sustina.

Ferdinand, care în timpul multelor manevre militare la care participase cunoscuse viata reala a taranului român, a împartasit punctul de vedere al lui Bratianu, sustinut cu convingere si de Stirbey. Un alt domeniu important în care Ferdinand a fost influentat de Bratianu prin Stirbey a fost acela al atitudinii fata de taberele aflate în razboi, începând din iulie 1914. Cu carol I era foarte greu sa se ajunga la un punct de vedere comun; suveranul era convins ca Germania va câstiga razboiul. El a vrut ca România sa-si respecte semnatura pusa pe Tratatul din 1883 cu Puterile Centrale. Cu multa greutate, la Consiliul de Coroana din 21 iulie 1914 (Magazin istoric, 1/1976, 12/1983), Carol I a acceptat punctul de vedere exprimat de marea majoritate a participantilor si anume ca România sa ramâna neutra. Aceasta decizie a considerat-o ca pe o înfrângere personala si a avertizat ca “se face o mare greseala” prin neintrarea României în razboi alaturi de Puterile Centrale. Munca de “lamurire” dusa de Stirbey si principesa Maria nu parea sa dea rezultate în privinta lui Ferdinand; el era german, nu iesea din cuvântul regelui Carol I, nu credea în victoria Antantei. Iata pentru ce, atunci când, la 28 septembrie 1914, a depus juramântul în calitate de rege al României, a declarat ca va fi “un bun român” (Magazin istoric, nr. 4/1998), deputatii si senatorii l-au ovationat îndelung. Aceste cuvinte exprimau ideea ca el nu se va opune sentimentului national, care atunci era precumpanitor în favoarea luptei împotriva Puterilor Centrale, pentru eliberarea Transilvaniei si Bucovinei si unirea lor cu patria muma.

In timpul lui Carol I la Curte domnea o atmosfera sobra, solemna, de o rigiditate dusa la extrem. Regele nu zâmbea, nu accepta glume, era de o punctualitate “nemteasca”, întindea celui chemat în audienta un singur deget, iar ca o favoare deosebita doua degete, se aseza ultimul la masa si pleca primul. Totul era calculat si se desfasura dupa un ceremonial riguros. Noul rege, Ferdinand I, nu tinea la “eticheta”. Pictorul Costin Petrescu nota: ” n locul unui deget ti se întindea azi o mâna întreaga, care zguduie cu frenezie bratul poftitului, caruia i se prezinta un scaun, o tigare, un pahar, o gluma, un râs deschis”. C. Argetoianu relata ca în calitate de ministru, dupa ora de lucru cu regele Ferdinand, a fost retinut la masa: “Dupa dejun luam cu totii cafeaua la iarba verde, lânga castel [Peles], în familie . Printul Carol tragea picioare în posterior printului Nicolae, care chiraia ca din gura de sarpe; era, ca sa zic asa, un rit , la care viitorul print razvratit n-ar fi renuntat pentru nimic în lume. Printesa Elisabeta îsi plimba ochii pe cer, Mignon era tinta tachinarilor fratilor ei, iar regele, regina si Misu [ministrul Casei Regale] si cu mine depanam fel de fel de subiecte”.

Spre deosebire de înaintasul sau, Ferdinand I s-a aratat receptiv la sfaturile celor din preajma, din rândul carora s-a detasat printul Barbu Stirbey. Cunoscând îndeaproape situatia politica, în calitate de ministru în guvernul prezidat de I.I.C. Bratianu, I.G. Duca avea sa scrie: “Spre fericirea ei [a reginei Maria] si a tarii, când regele Ferdinand a urcat treptele Tronului, în preajma lor se afla un om de bine. Acesta avea asupra regelui ca si asupra reginei o influenta atotputernica si, de fapt, în tot cursul crizei din care a iesit întregirea neamului românesc, ela fost advaratul suveran al României. Acesta a fost Barbu Stirbey… Intr-o tara de vorbareti nu am cunoscut un om mai tacut, într-o soocietate preocupata sa faca efect, nu am vazut om afectând o mai mare modestie si, as zice, o mai perfecta neînsemnatate a propriei persoane. Si, totusi, sub aceasta banala înfatisare se ascundea o nespus de interesanta personalitate, o inteligenta patrunzatoare, o exceptionala abilitate si o mare ambitie”. Era un om care prefera “întunericul luminii”, un maestru al combinatiilor politice: “La el nimic nu era întâmplator sau improvizatie. Totul era multa vreme întors, sucit, gândit, rasgândit”. De aceea, când regele îi cerea un sfat, Stirbey era întotdeauna pregatit, etalând argumentatia cea mai convingatoare.

A dat un rege taranilor

Alaturi de regina Maria, Barbu Stirbey a avut un rol esential în a-l convinge pe regele Ferdinand ca trebuia sa renunte la gândul ca România trebuia sa intre în razboi alaturi de Puerile Centrale, demonstrându-i “matematic” ca Antanta va iesi biruitoare. De asemenea, i-a inoculat ideea ca suveranul nu putea sa fie împotriva “instinctului national”, ci din contra, sa fie promotorul si expresia vointei poporului în fruntea caruia se afla. Asa s-a ajuns ca în sedinta Consiliului de Coroana din august 1916 regele Ferdinand sa se pronunte pentru intrarea în razboi alaturi de Antanta. Pentru a lua o asemenea decizie, Ferdinand s-a “învins” pe sine si a parasit sala în care a avut loc sedinta “cu ochii plini de lacrimi”.In timpul razboiului, Barbu Stirbey a fost alaturi de familia regala, în refugiul de la Iasi. Izbucnirea revolutiei în Rusia si înlaturarea tarismului, în martie 1917, au avut un puternic ecou asupra ostasilor rusi de pe frontul din Moldova. Pentru a preveni o eventuala “contaminare” a ostasilor români,în covârsitoarea majoritate tarani, regele Ferdinand a fost sfatuit de Stirbey si Bratianu, de N. Ioarga si regina Maria sa adreseze ostasilor un mesaj prin care sa promita înfaptuirea reformelor. Textul a fost redactat de Barbu Stirbey si a avut o primire entuziasta, contribuind la calmarea spiritelor, dar si la cresterea popularizarii regelui. Dupa ce hotarâse intrarea în razboi, devenind “Ferdinand cel Loial”, acum, în primavara lui 1917, si-a capatat si apelativul de “regele taranilor”.Dupa iesirea Rusiei din razboi, în noiembrie 1917, România a trebuit sa porneasca pe calea pacii separate cu Puterile Centrale. Ca o ronie a soartei, pacea s-a negociat în castelul lui Barbu Stirbey de la Buftea si a fost semnat în Palatul Cotroceni din Bucuresti.

Prima parte a anului 1918 a fost nefericita pentru Stirbey si din punct de vedere personal. Regina Maria l-a abandonat, gasindu-si “iubirea vietii sale” în persoana canadianului Joe Boyle. Totusi, anul 1918 s-a încheiat în mod fericit pentru români, inclusiv pentru Stirbey. La 27 martie Basarabia s-a unit cu România, apoi, la 28 noiembrie s-a unit Bucovina, iar la 1 decembrie, prin unirea Transilvaniei, s-a constituit statul unitar national român. Barbu Stirbey a avut marea satisfactie de a intra triumfal în Bucuresti în ziua de 1 decembrie, facând parte din suita regala, desi nu avea o calitate oficiala (din cortegiul regal au facut parte doua personalitati de marca: I.I.C. Bratianu si Alexandru Averescu).

In conditiile votului universal si ale multiplicarii partidelor politice, situatia lui Barbu Stirbey a format obiectul multor critici. O buna parte a presei si liderilor noilor partide cereau abandonarea politicii de culise si luarea în considerare a vointei poporului, exprimata la urne. In acest context, regina Maria a tinut sa consemneze “pentru istorie” rolul lui Barbu Stirbey. Ea nota la 20 noiembrie 1919: “El ne-a fost cel mai credincios prieten si cel mai apropiat colaborator al meu. Ne-a ajutat sa construim România Mare, împreuna am dus luptele, ne-am zbatut si am mers înainte, eu singura stiu cât de mare a fost participarea lui, desi numele lui nu va figura în istorie, cu exceptia acestor pagini, daca vor fi vreodata citite. Dar aici scriu clar în cuvinte hotarâte: Nando [Ferdinand] si cu mine nu am fi unde suntem daca Barbu Stirbey nu ar fi stat alaturi de noi asa cum a stat, devotat, atent, inteligent, plin de tact, lipsit de egoism. Nu a luat niciodata un banut de la noi pentru munca pe care a facut-o; el a facut-o pur si simplu din devotament, de aceea nu a esuat niciodata, a stat întotdeauna alaturi de noi la bine si la rau, cu sânge rece în momente de panica, hotarât când trebuia sa dea un sfat dificil”. Regina Maria încheia aceste aprecieri cu cuvintele: “Probabil tara nu va sti niciodata ce a facut el pentru ea, pentru ca este un modest, care a lucrat pentru gloria regelui sau si nu pentru a sa”.

Barbu Stirbey a continuat sa fie o “eminenta cenusie” si dupa 1918. Nu a luat în seama atacurile presei si ale unor politicieni, nici chiar “infidelitatile” reginei Maria; a lucrat pe tacute, fiind mereu în preajma regelui si influentându-l în luarea deciziilor. Suveranul nu agrea luptele politice si mai ales demagogia noilor partide, nu avea încredere în liberii aparuti “peste noapte”, ca urmare a votului universal. Stirbey a avut un rol important în a-i cultiva ideea ca regele trebuie sa se bazeze pe oameni cu experienta si pe partide solide, care si-au dovedit capacitatea de-a lungul timpului. Astfel, Ferdinand I a fost convins ca singurul om politic în care putea sa aiba deplina încredere era I.I.C. Bratianu, iar partidul cel mai puternic era P.N.L. Regele era convins ca Bratianu era “zodia buna a României”. La un moment dat, în ianuarie 1922, regele Ferdinand a marturisit: “Vrajba înveninata dintre partide, ca si toti de aici [de la Curte] ma silesc sa nu ma pot sprijini decât pe un singur om: pe Ion Bratianu”.

Pe de alta parte, principele Carol nu vedea cu ochi buni rolul dominator al lui Bratianu, prezenta lui Barbu Stirbey la Curte si influenta pe care acesta o exercita asupra suveranilor. Principele mostenitor si-a exprimat deseori hotarârea de a-l înlatura “pe acest Iago”, care se complacea în situatia de “amant fidel” al reginei Maria si care-l “încatusase” pe regele Ferdinand. Tentativa principelui mostenitor de a “elibera” institutia monarhica de sub dominatia lui Bratianu, care îl folosea eficient pe Stirbey ca instrument, s-a bucurat de simpatia partidelor politice antiliberale.

Actul înlaturarii principelui Carol din rândul familiei regale dupa ce acesta renuntase de trei ori, în 1918, 1919 si 1925, la prerogativele sale a fost receptat de opozitie ca fiind rezultatul manevrelor de culise, puse la cale de I.I.C. Bratianu, regina Maria si Barbu Stirbey. De aceea, la 4 ianuarie 1926 când Parlamentul a dezbatut legile prin care principele Carol era înlaturat din rândul familiei regale, iar ca mostenitor era proclamat fiul acestuia, principele Mihai, în vârsta de 5 ani opozitia a scandat: “Jos Bratianu!”, “Jos Stirbey1″. Din ostilitate fata de Bratianu si de Stirbey, o buna parte a opozitiei s-a solidarizat cu Carol, desi hotarârea acestuia de a-si parasi familia si a ramâne în strainatate cu Elena Ionescu era greu de acceptat.

In primavara anului 1927 s-a aflat ca regele Ferdinand suferea de cancer. Se pare ca Barbu Stirbey, simtind ca domnia regelui Ferdinand se apropia de sfârsit, si prin urmare, si rolul sau de prim sfetnic neoficial avea sa înceteze, a dorit sa ocupe o functie publica, recunoscuta ca atare. Este motivul pentru care, la 4 ianuarie 1927 a acceptat solicitarea lui Ferdinand de a forma un guvern de “uniune nationala”. Cu experienta pe care o avea, Barbu Stirbey a reusit ca în doar câteva ore sa formeze un asemenea cabinet, în care intrau reprezentantii celor doua mari partide aflate într-o acerba disputa politica P.N.L. si P.N.T. Vestea formarii unui asemenea guvern a fost primita cu stupoare de opinia publica, întrucât se stia ca Stirbey era amantul “traditional” al reginei Maria si “omul de casa” al lui Bratianu. Mihail Manoilescu scria: “Instalarea în fruntea guvernului a lui Stirbey, care nu aparuse pâna atunci în fata în viata publica dupa cum într-o casa decenta nu apar niciodata la vedere pe un balcon anume obiecte de întrebuintare intima – constituia nu numai o culme a lipsei de pudoare, ci si o culme a imprudentei politice. Toata lumea – si chiar unii liberali la care bunul simt învingea sectarismul de partid socoteau îndrazneata afisare a lui Barbu stirbey în clipa în care bunul rege îsi traia ultimele zile, drept o impietate. Din ce întunecata si apocaliptica tragedie shakeperiana putuse scoate Ionel Bratianu acest scenariu de groaza, în care agonia sotului trebuia sa fie prezidata de trufia învingatoare a prietenului!”

Guvernul Stirbey s-a mentinut numai doua saptamâni (5 20 iunie 1927), dupa care frâiele puterii au fost preluate de I.I.C. Bratianu. Pentru Stirbey însa, fusese suficient, el putând apare de acum înainte public în calitate de “fost presedinte al Consiliului de Ministri”.

Moartea regelui la 20 iulie 1927 a însemnat încheierea rolului de “eminenta cenusie” a lui Barbu Stirbey, întrucât Regenta nu avea nevoie de “serviciile” sale. Aceasta institutie era un simplu decor, folosit de guvernanti: mai întâi de I.I.C. Bratianu, apoi de Iuliu Maniu. Lipsa de prestigiu si de eficienta a Regentei, precum si determinarea situatiei economice si politice au alimentat curentul carlist, multi vazând în “restauratie” o sansa de redresare a tarii.

Venirea lui Carol în tara si urcarea sa pe tron, la 8 iunie 1930, a marcat pentru Barbu Stirbey începutul unei perioade extrem de dificile. Carol îl ura si cauta un pretext pentru a-l aresta. n acest scop, a cerut sefului Serviciului Secret de Informatii sa-l urmareasca pentru a-l surprinde “complotând” împotriva dinastiei. Stiind care erau sentimentele si intentiile noului rege, Stirbey a plecat din tara, stabilindu-se în Elvetia. Când revenea acasa nu discuta cu nimeni probleme politice, chiar atunci când era provocat de agentii lui Carol II.

Barbu Stirbey a reintrat în atentia publica în martie 1944, când a purtat tratative la Cairo, în vederea încheierii unui armistitiu cu Natiunile Unite, si apoi, în septembrie 1944, când a facut parte din delegatia româna care a semnat la Moscova armistitiul cu Natiunile Unite. Numele sau a fost vehiculat la începutul lunii martie 1945, ca un posibil candidat pentru functia de presedinte al Consiliului de Ministri. Un an mai târziu, 1946, a încetat din viata.

Rolul sau politic major se încheiase în 1927. Timp de 13 ani, cât a domnit Ferdinand I, Stirbey a fost “stalpul” camarilei regale. A lucrat în culise, a manevrat cu dibacie, nu pentru folosul sau personal, ci pentru rege si Ion I.C. Bratianu, cumnatul sau.

Cel mai adesea membrii camarilei îsi urmareau mai ales propriile interese, profitând de influenta pe care o exercitau asupra sefului statului. Din acest punct de vedere, Barbu Stirbey a fost o exceptie. Era suficient de bogat, avea o tinuta demna, se simtea mândru de ascendenta sa princiara, astfel încât s-a “multumit” sa fie sfatuitorul regelui Ferdinand si amantul reginei Maria. I-a placut jocul politic din culise si a avut un rol important în evolutia României, punând în umbra multi lideri de partid si ministri. (prof. univ. dr. Ioan Scurtu)