Connect with us

Actualitate

Guvernul impus de Vîşinski regelui se autointitula cu o formulă înşelătoare „de largă concentrare democratică”

Publicat

pe

Scenariul de răsturnare a guvernului elaborat de PCR era axat pe manifestaţii de stradă şi ocuparea de prefecturi şi primării, care, creând o stare de instabilitate şi confuzie, să deschidă drumul comuniştilor spre preluarea puterii, încredinţată însă de factorul constituţional, adică de rege.

În pofida unor astfel de acţiuni, care au culminat cu mitingul FND ţinut în Piaţa Palatului regal (24 februarie 1945) PCR nu a izbutit să răstoarne guvernul Rădescu. Se adeverea caracterizarea dată de Pătrăşcanu că, spre deosebire de predecesorul său, primul-ministru nu era „în buzunarul” FND. Generalul Rădescu şi-a întemeiat însă rezistenţa la asaltul comunist pe o percepţie greşită: el a crezut că fermitatea arătată de Marea Britanie în Grecia faţă de încercarea comuniştilor de a lua puterea se va manifesta şi în România. Nu avea de unde să ştie că baza acordului Churchill-Stalin era România pentru URSS în schimbul Greciei pentru Marea Britanie.

Sub pretextul că Rădescu a dat ordin să se tragă în manifestanţi (în realitate a fost vorba de o provocare bine organizată de sovietici şi comunişti), A.I. Vîşinski, venit la Bucureşti (27 februarie), a cerut imediata înlocuire a generalului. Sosirea emisarului lui Stalin este dovada cea mai elocventă a slăbiciunii comuniştilor, incapabili să ia puterea fără ajutorul lui „Big Brother”.

Asupra regelui, Vîşinski a exercitat presiuni şi ameninţări, când a constatat că suveranul voia să păstreze formula unui guvern de reală coaliţie prezidat de prinţul Barbu Ştirbey. În faţa refuzului categoric al lui Vîşinski de a accepta propunerile regelui, în spiritul procedurilor constituţionale, Mihai a vrut să abdice, dar, în urma consultărilor, a renunţat (Dinu Brătianu, cel mai bătrân om politic al ţării, i-a cerut să nu părăsească ţara) şi l-a numit pe Petru Groza prim-ministru.

Două au fost raţiunile care l-au determinat pe rege să cedeze: promisiunea restituirii Transilvaniei de Nord şi cea de atenuare a rigorilor materiale ale aplicării armistiţiului.

Brutalitatea cu care Stalin a acţionat în impunerea guvernului Groza rămâne până astăzi neexplicată. La Conferinţa de la Ialta (4-11 februarie 1945), el se arătase conciliant, lăsând lui Roosevelt şi Churchill imaginea unui debonar Uncle Joe. Ei se despărţiseră într-o atmosferă de încredere, care i-a făcut pe cei doi interlocutori occidentali să creadă că bazele cooperării postbelice sunt asigurate. Ce l-a determinat pe Stalin să adopte în România o atitudine atât de dură, care, prin spulberarea imaginii surâzătoare de la Ialta, s-a dovedit contraproductivă în relaţiile interaliate?

Americanul William McCagg crede că „lovitura din România de la 27 februarie 1945 (data sosirii lui Vîşinski la Bucureşti — n.n.) a fost începutul unei testări sovietice deliberate a răspunsurilor politice ale Aliaţilor”. Pentru canadianul Perry Bidiscombe, instalarea guvernului Groza a fost răspunsul Moscovei la descoperirea unei reţele subterane organizate de „guvernul naţional” de la Viena, condus de Horia Sima, Grupul etnic german, al cărui şef era Andreas Schmidt, şi un grup de militari, între care comandantul Armatei 4 române, generalul Gheorghe Avramescu, reţea ce urmărea organizarea unui „23 august pe de-andoaselea” (Horia Sima), destinat să scoată România de sub ocupaţia sovietică printr-o acţiune internă conjugată cu o ofensivă germană în Ungaria. Dispunând de un agent dublu — radiotelegrafistul reţelei —, sovieticii au fost la curent cu pregătirile reţelei, astfel că, în ajunul declanşării ofensivei germane din zona lacurilor Balaton-Velencse (Operaţiunea „Fruhlingserwachen”, începută la 6 martie 1945), ei l-au arestat pe generalul Avramescu, după ce, cu puţin timp mai înainte, îi arestaseră pe Andreas Schmidt şi pe Constantin Stoicănescu, emisarul lui Horia Sima. În întâlnirea cu regele Mihai, din după-amiaza zilei de 6 martie, mareşalul R.I. Malinovski a stăruit asupra primejdiei reprezentate de această acţiune subversivă pentru spatele frontului sovietic.

Este sigur că intervenţia brutală a Kremlinului prin trimisul său A.I. Vîşinski a temperat — dacă nu chiar spulberat — euforia de la Ialta şi a sporit suspiciunile Londrei şi Washingtonului asupra adevăratelor intenţii ale lui Stalin, astfel că nu este cu totul lipsită de temei opinia potrivit căreia 6 martie 1945 reprezintă întâia manifestare a Războiului rece.

Angajate în negocieri cu URSS în problema Poloniei, SUA şi Marea Britanie au considerat că miza era mult mai importantă la Varşovia decât la Bucureşti. Dacă în 1944, între România şi Grecia, Londra, sprijinită de Washington, a dat întâietate Greciei, în 1945, între România şi Polonia, cele două mari democraţii apusene au dat preferinţă Poloniei, deşi nici la Varşovia sprijinul occidental nu va fi atât de consistent încât să poată împiedica instituirea controlului sovietic prin partidul comunist.

Guvernul impus de Vîşinski regelui se autointitula cu o formulă înşelătoare „de largă concentrare democratică”. În realitate, el era întruchiparea unei tipice coaliţii fictive, întrucât, sub conducerea comuniştilor, cabinetul nu cuprindea decât partide şi organizaţii aliate ale PCR sau criptocomuniste, precum şi „tovarăşi de drum” ai PCR, între care cel mai important era Gheorghe Tătărescu.

Alianţa cu fostul prim-ministru liberal — omul responsabil (în calitate de subsecretar de stat la Interne) de reprimarea rebeliunii numită de comunişti „răscoala” de la Tatar-Bunar — nu se încheiase fără ezitări şi rezerve atât din partea unor comunişti cât şi a unor social-democraţi. Moscova îl dorea însă prezent în guvern şi ei îi aparţinea cuvântul hotărâtor. Două erau raţiunile sale de a-l alătura pe omul politic „burghez” comuniştilor. În cosmetica politică, destinată să convingă Occidentul că URSS nu aducea la putere partidele comuniste în ţările ocupate de Armata Roşie, ci sprijinea coaliţii ale forţelor „antifasciste”, prezenţa lui Gheorghe Tătărescu (ca vicepremier şi ministru de Externe) era arhioportună: un fost prim-ministru al unui guvern regal, binecunoscut în Occident şi în relaţii strânse cu preşedintele Cehoslovaciei, Edvard Benes, el însuşi convins că, în condiţiile geopolitice de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, „lumina vine de la Răsărit”. Oricât de criticat ar fi fost oportunismul lui Tătărescu, el purta, în percepţia occidentală, o anumită respectabilitate „burgheză”, pe care sovieticii, cu marea lor abilitate, erau hotărâţi să o exploateze la maximum. În al doilea rând, Gheorghe Tătărescu era, tocmai prin trecutul său, uşor şantajabil. Adversar neîmpăcat al fostului prim-ministru liberal, I. Maniu cerea arestarea şi judecarea lui Tătărescu, alături de criminalii de război, ca fiind vinovat de dezastrul ţării. Aşa cum s-a spus cu o formulă potrivită, Tătărescu avea de ales între banca acuzării şi banca guvernului; alegerea nu era greu de făcut.

Şi totuşi, intrarea în guvernul Groza a lui Tătărescu nu era un simplu act de oportunism sau de supravieţuire politică. Aşa cum s-a arătat mai sus, el fusese unul dintre puţinii oameni politici din România care înţelesese că soarta ţării nu va depinde de Londra şi Washington, ci de Moscova. În consecinţă, strategia sa politică s-a întemeiat pe noua realitate geopolitică şi a făcut din strânsa — foarte strânsa — colaborare cu URSS piatra unghiulară a politicii sale, spunându-le repetat acest fapt reprezentanţilor sovietici cu care venea în contact. Ceea ce Tătărescu nu le-a mărturisit era că, în acelaşi timp, el dorea să priveze PCR de monopolul bunelor raporturi cu Moscova, altfel spus, să nu-i lase pe comunişti să deţină statutul de „copii preferaţi” ai Kremlinului. Evident, era o iluzie, dar cel care o nutrea voia să servească astfel interesul naţional.

Dacă este să dăm crezare informaţiei comunicate OSS (Oficiul/Biroul Serviciilor Strategice — serviciul de spionaj american) de unul din agenţii săi din România, A-201 (Theodor Negroponte), la 7 martie 1945, aşadar, a doua zi după instalarea guvernului Groza, o echipă de emisari sovietici, venită în România, s-a întâlnit cu Ana Pauker, Constantin Pârvulescu şi Constantin Doncea, cărora le-a transmis un plan de măsuri ce trebuiau înfăptuite în următorii trei ani: abolirea monarhiei, lichidarea partidelor „istorice”, crearea structurilor represive şi militare după model sovietic, reforma agrară, dar şi pregătirea condiţiilor pentru colectivizarea agriculturii, lichidarea băncilor, închiderea ţării faţă de Occident, atât pe plan economic, cât şi cultural şi uman.

Deşi cercetătorul american Eduard Mark a pus sub semnul întrebării autenticitatea acestui plan, este de netăgăduit că, în perioada 1945-1948, el a fost executat punct cu punct.

Încă din primele zile, cabinetul Groza s-a lansat într-o activitate febrilă menită să atenueze şocul provocat în opinia publică de schimbarea de guvern care era, în fapt, o schimbare de regim. Evident, atunci foarte puţini erau aceia care îşi dădeau seama că la 6 martie 1945 a început o nouă perioadă în istoria României, perioadă care avea să dureze 45 de ani. Cea mai mare parte a opiniei publice considera că noua formulă politică va fi efemeră pentru că… „Occidentul nu ne lasă!” Dincolo de speranţele în ajutorul Apusului se află însă realitatea descrisă corect de generalul C.V.R. Schuyler, reprezentantul SUA în Comisia Aliată de Control: „Actualul guvern român este un guvern minoritar, impus naţiunii prin presiuni sovietice directe. Acest guvern este dominat de Partidul Comunist Român, care reprezintă, probabil, mai puţin de 10% din populaţia românească. Marea majoritate a poporului român este profund naţionalistă şi se opune energic sistemului comunist sub orice formă”.

Pentru a dezarma această ostilitate de care guvernanţii erau conştienţi, primul pas a fost restaurarea administraţiei române în nord-estul Transilvaniei, prezentată ca un gest generos din parte URSS, făcut numai pentru că la Bucureşti se afla un guvern ce se bucura de încrederea lui Stalin. Pentru a consolida poziţia guvernului Groza, revenirea autorităţilor române în nord-estul Transilvaniei a fost prezentată ca fiind satisfacerea de către Stalin, la 9 martie, a cererii formulate în acest sens, cu o zi înainte, de către Petru Groza şi Gh. Tătărescu. La festivităţile de la Cluj, organizate cu acest prilej, alături de rege şi de membrii guvernului, a fost de faţă şi A.I. Vîşinski, invitat de asemenea să participe la o şedinţă solemnă a Consiliului de Miniştri, ţinută la Cluj, unde se relevă gestul sovietic şi se exprimă recunoştinţa faţă de Stalin. Oricât de mare era satisfacţia opiniei publice de a vedea Transilvania de Nord reintegrată administrativ statului român, ea nu putea trece cu vederea că actul acesta, mult aşteptat, apărea ca un dar al Moscovei făcut instrumentelor sale de la Bucureşti şi că absenţa de la Cluj a reprezentanţilor Marii Britanii şi SUA dovedea că situaţia noii formaţii guvernamentale nu era — sau se spera să nu fie — aşa de sigură cum o prezentase Vîşinski la Cluj: „un guvern de lungă durată, de mare putere de muncă, de îndrăzneţe încercări, de mari fapte eroice, de mare glorie!”

Păcatul originar al guvernului Groza — zămislirea lui prin intervenţia în forţă a Moscovei — s-a răsfrânt şi asupra reformei agrare, decretată la 23 martie, în urma căreia circa 1,4 milioane ha au fost expropriate, aproximativ 1,1 milioane ha fiind trecute în proprietatea a 900 000 familii, aşadar, o reformă cu mult mai modestă decât cea din 1920, dar prezentată de propaganda oficială ca o rezolvare a problemei agrare. Chiar dacă printre beneficiarii reformei s-au aflat 400 000 de familii de ţărani fără pământ, era în realitate vorba de un „dar otrăvit”, întrucât împroprietărirea era destinată să câştige simpatiile ţărănimii pentru noul regim, ale cărui adevărate intenţii aveau să fie dezvăluite patru ani mai târziu, când va fi lansată colectivizarea agriculturii.

Regimul comunist, fie şi incipient, şi camuflat, a creat în ţară o stare de indispoziţie tensionată. Defularea opiniei publice s-a făcut în spiritul firii româneşti: „luarea în băşcălie”, adică „bancurile”: Petru Groza, Gheorghe Tătărescu, preotul Constantin Burducea (ministrul Cultelor) şi, mai presus de toţi, Romulus Zăroni (ministrul Agriculturii) au devenit obiectul epigramelor şi anecdotelor, lansate sau atribuite lui Păstorel Teodoreanu.

În această atmosferă de opoziţie cvasigenerală, sfârşitul războiului în Europa a trecut neobservat. Şi totuşi contribuţia României la înfrângerea Germaniei naziste a fost importantă: prin efectivele angajate (538 536 militari), ea s-a plasat pe al patrulea loc, potrivit unor estimări, după URSŞ, SUA şi Marea Britanie (loc contestat de Polonia, care îl revendică pentru ea, avansând cifra de 595 000 militari). Operaţiile armatei române pe teritoriile Ungariei, Cehoslovaciei şi Austriei s-au desfăşurat sub comandament sovietic şi ostilitatea faţă de ruşi a făcut ca faptele de arme ale ostaşilor români — recunoscute chiar în ordine de zi ale lui Stalin sau ale comandanţilor sovietici — să nu aibă nici un răsunet în ţară.

Războiul din Vest a fost perceput ca un „război străin”, pentru care opinia publică nu a manifestat (evident, cu excepţia rudelor celor plecaţi pe front) decât un interes insignifiant.

O „frăţie de arme” româno-sovietică nu era de conceput. Pe front se petreceau deopotrivă scene de umilinţă pentru comandanţii români, dar şi de reacţii demne din partea lor faţă de aroganţa militarilor roşii.

În amintirile sale, lt.-col. Gheorghe Magherescu descrie scena admonestării şi insultării generalului Vladimir Constantinescu de către generalul sovietic Sersciuk. Acesta „era atât de cumplit, atât de ameninţător, încât generalul Vladimir Constantinescu se pierdu de tot. Vladimir Constantinescu, asul sportului călare, cavaler până în ultima fibră a sa, acel ofiţer căruia nimănui nu i-ar fi trecut prin minte că ar fi putut să-1 ofenseze cu cel mai mic gest, stând smirnă în faţa lui Sersciuk, primind injuriile! A salutat şi apoi, printr-o întoarcere soldăţească împrejur, a luat-o pas alergător în direcţia frontului (Sersciuk îi ordonase să plece imediat în linia întâi — n.n.), sărind peste şanţuri, trecând peste garduri şi pierzându-se în vastitatea câmpului de luptă, dispărând cu totul […]. Dacă ni s-ar fi smuls epoleţii, dacă am fi fost loviţi, nu am fi simţit mai mult decât simţisem până atunci. Chiar dacă am fi intrat în miezul pământului, tot n-am fi scăpat de ruşinea ce ne copleşea”.

Au fost însă şi atitudini demne, ca aceea a generalului Edgar Rădulescu, care, întrerupt în timp ce discuta cu un alt general român de un locotenent sovietic, ataşat Diviziei 8 cavalerie, şi aflat în dezacord cu misiunea încredinţată de comandantul român acestei mari unităţi a exclamat: „Cum? Un locotenent îndrăzneşte să se amestece în discuţia a doi comandanţi de mari unităţi fără a fi întrebat şi are tupeul să-şi dea şi părerea, dezaprobându-mă pe mine? Aceasta este cea mai mare necuviinţă şi indisciplină”. Apoi 1-a „invitat să părăsească imediat biroul şi să aştepte dispoziţiuni”. Intimidat, locotenentul sovietic s-a supus — spre surprinderea generală — ordinului. Generalul Edgar Rădulescu a mers mai departe: a cerut comandamentului sovietic ca impertinentul locotenent să fie mutat la trupă, întrucât nu corespundea misiunii de ofiţer de legătură pe lângă un comandament român. Cererea i-a fost imediat satisfăcută.

* Florin Constantiniu – O istorie sinceră a poporului român, Partea a IV-a – Istoria contemporană, Cap. 2 – România și cel de al doilea război mondial, p. 453-560, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997

 

Actualitate

Valul suveranist s a creat și în anul 2000

Publicat

pe

De

Să continuăm, prieteni goldiști, cu analizarea cercetărilor în serie ale institutelor de sondare. O să vedeți că așa putem percepe jocurile subterane ale partidelor politice. Mai întâi vă reamintesc ceva ce am mai spus, anume faptul că, dată fiind situația economică, aceste institute de sondare supraviețuiesc prin comenzi de la partide sau entități apropiate de acestea, deci rezultatele raportate sunt influențate în consecință.

INSCOP, institutul lui Remus Stefureac, a publicat clasamentul la zi pentru prezidențialele din 2024 care arată cam așa: locul întâi Geoană cu 25%, marcat ca independent, locurile 2 și 3 Ciolacu și Simion cu circa 19%, Ciucă următorul cu 11%, apoi Diana Șoșoacă cu 10%, Drulă cu 5,5%, Cioloș cu 4%, Hunor Kelemen cu 2,7%.

Comentarii: Scorul lui Geoană, în primul rând, mi se pare total fals, dar total fals; dacă ar fi așa, prieteni, deja acest lucru s-ar sesiza pe străzi, ar fi o emulație pro-Geoană sau ar fi perceput din audiența emisiunilor radio-tv, unde ar fi prezent Mircea Geoană, ori nu e cazul. Cei de la INSCOP, însă, s-au acoperit în cazul lui Geoană aplicându-i eticheta de independent, care, vezi, Doamne, l-ar motoriza pe soțul Mihaelei. Ciolacu e mult sub scorul PSD, iar Simion ar egala procentul AUR din sondaje. Ciucă reflectă probabil scorul real al PNL, pentru că de unul singur ar fi pe la 2-3%, treabă valabilă și în cazul lui Drulă de la USR. Procentajul lui Șoșoacă indică potențialul bazinului suveranist, e un scor suplimentar cu cel al AUR; dintre toți candidații măsurați doar Șoșoacă a declarat că va candida, nota bene. Scorurile a două personalități despre care se discută că vor intra în cursă, Eduard Hellvig și Laura Kovesi, n-au fost raportate, că de măsurat vă asigur că s-au măsurat.

Scopul sondajului devine evident, însă, doar la capitolul finalei prezidențiale, acolo unde INSCOP-ul ni-l arată pe George Simion ca protagonist sigur al finalei, dar învins în toate variantele. Ar trebui deci să credem că Geoană îl va învinge pe Simion cu 63,5%, Ciolacu cu 58,8%, până și amărâtul de Ciucă l-ar bate pe Simion cu 52,2%. La acest capitol, însă, este introdusă în teren și arma secretă: Emil Boc, zis Untold, prietenul lui Kovesi și cel ce, vă reamintesc, l-a găzduit pe „Gheboasă-găoază”, Boc care l-ar bate pe Ciolacu, dar ar capitula în fața lui Geoană. Adică INSCOP-ul ne induce ideea, ca să pricepem bine, că PNL are totuși resurse mari, dar nu le arată încă. Deci, din punct de vedere al rezultatelor, o joacă de amatori.

Ați priceput, însă, că scopul real al raportării publice a INSCOP este să arate că nu prea există un val suveranist în România, iar dacă ar fi, ar fi unul de tip Made în USA, cu Geoană care îl călărește, apoi, pe cale de consecință, că Simion nu are cum să câștige, fiind repetat cumva în 2024 modelul din 2000 când toți, toți s-au mobilizat contra lui Vadim și ne-am trezit din nou cu Iliescu președinte. Apoi ai asta nu se poate! Și nu se mai poate și o să explic pe scurt de ce.

Valul suveranist s a creat și în anul 2000, PRM-ul lui Vadim a înregistrat atunci un scor neraportat anterior de institutele de sondare, un scor mare, de 27%, dar a împărțit un val anti-guvernamental mare cu PDSR-ul, PSD-ul, de astăzi care a câștigat alegerile după dezastruosul mandat al lui Emil Constantinescu și le-a câștigat împreună cu Ion Iliescu, tocmai pentru că venea din opoziție. Nu mai vorbesc astăzi despre scamatoria splitării electoratului de dreapta prin candidaturile aranjate ale lui Isărescu și Stolojan. Anul viitor, însă, candidații PSD și PNL vor fi, indiferent cine vor fi ei, trași în jos de o guvernare ale cărei efecte vor fi resimțite negativ, extrem negativ, la nivel electoral, deja există, vă reamintesc, cel puțin 70% dintre români ce blamează rezultatele guvernării, iar, Geoană premiantul celor de la INSCOP, va descăleca de pe calul numit NATO, care la acel moment va fi organizație derizorie ce va fi contestată în plan mondial referitor la amatorismul abordării războiului ucrainian ce a băgat deja Europa în criză economică.

Deci, pesedistul Ciolacu, liberalii Ciucă, Boc sau oricare altul, independentul Geoană chiar nu au perspective reale astăzi să intre în finală, acolo unde în mod sigur vom avea un candidat suveranist, care poate fi George Simion sau altul comun al polului suveranist. Abia aici apare pentru PSD-PNL nevoia de candidat comun ce să reușească calificarea în finala prezidențială, iar acela va avea șanse pentru asta doar dacă va purta haina independentului, așa cum l-au îmbrăcat cei de la INSCOP pe Geoană pentru această cercetare. Și chiar și așa: cine poate fi acela care să poată bate valul suveranist, care astăzi este consolidat la aproape 60%? Asta este cifra reală și va mai crește. De bună seamă e nevoie de un Făt-Frumos, dar cum să câștige dacă el va fi susținut de tabăra zmeilor pesedisto-liberali. De aia nu merge modelul Vadim-Iliescu din anul 2000 în anul 2024, iar strategiile puterii din perioada următoare se vor concentra strict asupra decredibilizării, demonizării, eliminării oricărui candidat suveranist și tot nu va fi suficient și atunci, prieteni, se va trece la strategia de bal mascat, anume la îmbrăcarea din timp a unui lup în blană de oaie suveranistă.

Cozmin Gușă

Citeste in continuare

Actualitate

Clasamentul Anvelopelor – Top Super Anvelope 225 45 R17 în 2023

Publicat

pe

Alegerea anvelopelor potrivite pentru vehiculul dvs. nu este doar o chestiune de estetică sau de preț. Este o decizie care poate influența performanța, economia de combustibil și, cel mai important, siguranța. Dimensiunea 225 45 R17 a devenit una dintre cele mai populare opțiuni pentru proprietarii de autoturisme de dimensiuni medii și mari. Dar care sunt cele mai căutate și apreciate modele din această categorie în 2023?

Șoferii sunt sfătuiți să țină cont de stilul lor personal de condus, condițiile specifice de drum și cerințele vehiculului atunci când aleg anvelope. Achiziționarea anvelopelor potrivite este o investiție în siguranța și confortul dvs. Dacă sunteți în căutarea unor anvelope 225 45 R17, asigurați-vă că verificați recenziile și ratingurile pentru a face cea mai informată alegere.

Acest an, observăm o tendință crescândă către anvelopele de performanță superioară, cu un accent puternic pe eficiență și siguranță.

Michelin Pilot Sport 4 – Aceasta anvelopă, destinată în special performanței sportive, oferă o manevrabilitate excepțională și o aderență optimă pe carosabilele umede, făcând-o ideală pentru cei care doresc o experiență de condus dinamică.

Goodyear Eagle F1 Asymmetric 5 – Combinația de tehnologii avansate și compuși inovatori asigură o distanță de oprire scurtă pe carosabil umed și o rezistență redusă la rulare, ceea ce se traduce printr-o economie de combustibil mai bună.

Pirelli P Zero – Aceasta anvelopă este recunoscută pentru capacitatea sa de a oferi performanțe înalte la viteze mari, precum și o aderență excelentă în condiții de carosabil umed.

Alegerea corectă a anvelopelor poate face diferența între un drum sigur și unul periculos. Prin urmare, este esențial să investești în calitate și să te informezi corespunzător înainte de a face o alegere.

Pentru ultimele știri și tendințe din lumea auto, https://shop.kelsey.co.uk/car-mechanics-magazine este sursa ideală de informare. Aici, veți găsi analize, sfaturi și informații actualizate despre tot ce se întâmplă în industria auto.

Citeste in continuare

Actualitate

Ce este acum de făcut în Uniunea Europeană nu este un joc pe harta posibilităților

Publicat

pe

De

Cu profunzimea-i cunoscută, fostul cancelar german Helmut Schmidt a lăsat în urmă cel puțin trei atenționări: Uniunea Europeană să nu aștepte totul din afară, ci să acționeze competent pentru a-și rezolva disfuncțiile; să nu se amestece în relația mai mult decât milenară a popoarelor rus și ucrainian; să nu înlocuiască integrarea Uniunii Europene, care are nevoie încă de ani, cu extinderea ei (Die Mächte der Zukunft, 2006). Se pot cita și alte atenționări, din partea cunoscătorilor reali. Mulți au avertizat că birocratizarea dăunează, iar strivirea suveranității statelor și mai mult.

Pandemia începută în 2020 a schimbat viața pe continent, dar nu a făcut inactuale atenționările. Războiul din Ucraina le-a sporit acuitatea.

În fapt, Uniunea Europeană și-a atenuat profilul și a intrat la remorca unor forțe, dinăuntru și dinafară, în fața cărora responsabilii rămân vizibil fără soluție. Destul să observi cum îi tratează decidenți din alte țări pe cei din Uniunea Europeană sau cum „europeni” de peste noapte se flatează cu ura față de alți oameni. În orice caz, Uniunea Europeană înfruntă acum efecte nefaste din trei direcții: războiul, chestiuni nerezolvate ale integrării și propriile erori. Să le lămurim.

Lumea este în „policriză”, iar războiul din Ucraina o sporește. Cea mai vizibil afectată este Germania. „Vechiul nostru model al afacerilor nu mai funcționează: gaz ieftin din Rusia, apărare ieftină din SUA și exporturi la preț ridicat spre China” (Rüdiger von Fritsch, Welt im Umbruch. Was kommt nach dem Krieg?, 2023). Fiecare dintre acestea s-a pierdut. Se poate adăuga știrea din ultimele zile a nevoii pregătirii populației din țările dezvoltate pentru restricții la consumul curent. Paradoxal, deși produc mai mult ca odinioară, europenii sunt chemați să strângă cureaua.

Iar dacă Germania, cu anvergura și ponderea ei cunoscute, plătește cu scăderea nivelului vieții de zi cu zi, ne putem imagina situația din alte țări. Și cât au de decontat europenii.

Oricum, Uniunea Europeană este într-o situație nouă. Altădată centru sau măcar actor principal al istoriei mondiale, Europa depinde tot mai mult, deocamdată, de ceea ce se decide în alte locuri. Noua ei situație înseamnă în fapt scăderea importanței intereselor și valorilor proprii și, din păcate, a capacității de a lua decizii în linia lor.

Discuția asupra folosirii capacității de a lua decizii în Europa nu este nouă. Ea precede pandemia și războiul actual. Analiza unui ziarist cunoscut are ca leitmotiv teza că „în pragul spre anii 2020, Europa a intrat în primejdia acută de a fi pulverizată între China și SUA”, căci „modelul european al libertății individului, liberalității în economie și pluralității în politică, pentru care au luptat vreme de secole europenii și au suferit adesea, este în pericol” (Martin Winter, China 2049. Wie Europa versagt, Süddeutsche Zeitung Edition, München, 2019, p.12). Acum, susține el, pericolul ar veni din afirmarea Chinei – „singura printre marii actori ai politicii mondiale care în pragul anilor 2020 are în mapă un concept strategic elaborat, cu privire la felul în care va formata lumea” (p.81), încât Europa ar trebui trezită.

Mulți indicatori invită la aceasta. De pildă, G7 avea în 1995 o pondere de 45% din PIBul mondial, dar aceasta scade continuu, încât, în 2050, va fi 20%. Fapt este, între multe altele, că 135 de milioane de turiști chinezi au vizitat lumea în 2016 și au cheltuit 261 miliarde dolari. În fiecare clipă, sunt în vizită în Europa în jur de 70 de milioane de chinezi. Investițiile chineze, având bănci de stat în susținere, au fost, între 2005-2018, în Uniunea Europeană de 152 miliarde, în SUA de 183 miliarde, în Africa de 300 de miliarde. În Uniunea Europeană, astăzi, China a ajuns să deruleze peste 1400 de proiecte, mai ales în Germania și Franța.

Reluând un clișeu, Martin Winter vede pericolul în valorile chineze și acceptă, de asemenea, clișeul după care ar avea loc o „prăbușire lăuntrică” a Vestului. Ambele aceste clișee circulă, să fim lucizi, de mult timp, dar nu s-au confirmat. În fapt, China a traversat o „revizie culturală” mai profundă decât unele țări europene, iar modernitatea ei le întrece pe unele, sub varii aspecte. De cealaltă parte, „declinul Occidentului” nu s-a produs. Dar Martin Winter completează că „prăbușirea lăuntrică a Vestului este periculoasă pentru Europa, mai mult decât presiunea externă” și susține că „Europa este în procesul unei disoluții” (p.94).

Se pot ușor opune argumente clișeelor și analizei fataliste a lui Martin Winter. În cărți întregi (The Destiny of Europe, 2011; China ca supraputere, 2021) am profilat aceste argumente și nu le mai repet aici.

Desigur, însă, că autorul are dreptate când spune – „China este peste tot”. Numai că nu este ceva nou în istorie. China controla oceanele în secolul al XV-lea și deținea 30% din economia lumii în secolul al XIX-lea. China este țară care are nevoie de piețe și interacțiuni în lume – nevoie unică datorită în primul rând întâlnirii dintre dinamica culturală a unei populații uriașe și tot mai pregătită și premisele naturale nu tocmai generoase. Cine conduce China își asumă să caute rezolvări.

În plus, cultura chineză este în spațiul universal nu de ieri. Tehnologii numeroase, pasiunea inovației, meritocrația, integritatea, educația patriotică, armonia ca politică externă, de exemplu, sunt, oricum se răstălmăcesc lucrurile, valori ce vin, istoricește, din cultura Chinei. Bine informatul Alfred Whitehead spunea că pentru a-l înțelege pe Confucius este destul să-l citești pe John Dewey, și invers, sugerând că viziunea pragmatistă, dominantă azi în lume, este, la origine, confucianistă. Iar Hillary Clinton recunoștea atracția contribuției chineze în lume, chiar și atunci când voia să o ocolească.

„La lupta pentru îngrijirea și pilda modelului vestic de viață, alternativa ce rămâne Europei este declinul” (p.303), încât Europa ar fi cazul să se unească. Martin Winter spune că acea mantra a politicii europene, potrivit căreia „piața reglează totul” este deja „lipsită de răspundere” (p.85), căci multe dezvoltări nu rezultă din piață. Numai că și el înlocuiește o optică îngustă cu una tot îngustă: marketismul cu apelul la confruntare. După el, „ideologic, China pune Vestul sub presiune” (p.92), încât ar fi oportună renunțarea la a considera China ca „partener strategic”, în favoarea considerării ei doar ca un „competitor strategic” (p.180). O propunere, cunoscătorii știu prea bine, nerealistă!

Considerând profund lucrurile, se poate spune că situația Europei nu vine din ceea ce face sau nu face China. Nu explici propria situație prin aceea că rivalul este în formă. Situația de azi a Europei vine din deciziile Uniunii Europene actuale. Pe bună dreptate, ca exemplu, Martin Winter remarcă împrejurarea că politica sancțiunilor este un eșec și denotă doar „lipsa de imaginație” (p.292) a celor care au îmbrățișat-o. Competiția în secolul al 21-lea nici nu se reduce la relația SUA-China, căci Rusia poate intra în joc (p.202), după cum poate intra și Uniunea Europeană – dar nu neapărat prin extindere, ci convertindu-și valorile în fapte.

În opinia mea, situația Europei s-a complicat și pentru că stă nerezolvată o chestiune asupra căreia economiști care nu iau ideologiile ca realități au atras atenția. Se produce mult, este, desigur, plin de produse în rafturi, oamenii consumă, confortul a sporit, dar realitatea este dură, deloc „europeană”. Mai ales acolo unde nu s-a ajuns la legi chibzuite și decidenți competenți. Privatizarea economiei este condiție de prosperitate, dar dacă se face fără legi adecvate și decidenți responsabili, poate fi doar „privatizare coruptă”, cu degradări inerente.

De altminteri, în țările europene ce au și azi dificultăți majore, „privatizarea a fost făcută înaintea unor reglementări sănătoase și legi de impozitare strictă” (Joseph Stieglitz, Making Globalisation Work, 2006, p.39). În pofida neoliberalismului, care a dirijat reformele, nu s-a realizat eficiența și stabilitatea, iar creșterea economică se face cu grave nedreptăți. Josul și mijlocul societății nu au cum să o ducă bine.

Afectarea țesutului social slăbește în fond statele însăși. Oricine poate constata că mecanismele acționate au făcut ca Uniunea Europeană să nu poată reduce inegalitatea dezvoltării, încât să funcționeze fără fricțiuni. Mai mult, cu „principiul mobilității libere a muncii”, în țările din care au emigrat cetățeni, poverile întreținerii aceluiași stat cresc pentru cei care rămân acasă. Se creează astfel un prim cerc vicios – încât sunt stimulați la emigrare și mai mulți. Pe baza „principiului liberei mișcări a bunurilor”, capitalurile au creat o presiune pentru impozite mai mici în țările unde au poposit, ceea ce implică salarii și venituri mai mici, încât poverile trec iarăși pe angajați. Iar în țări care au recurs la „dereglementare”, s-a eșuat în protejarea cetățenilor, căci totul a fost pus în seama sistemului bancar propriu, care, fiind fragil, a favorizat un alt cerc vicios: banii ies din țară, economia slăbește, guvernul nu are soluții, încât banii părăsesc și mai avan țara (Joseph Stieglitz, The Great Divide, 2015, pp.362-364). Așa stând lucrurile, în Uniunea Europeană, chiar pe fondul unificării, cu politicile actuale se adâncește de fapt un clivaj istoric. Unele state au început să trăiască pe datorie.

La acest fapt, astăzi perceptibil, s-au adăugat efectele pandemiei. Ele au fost mai grave în țări cu organizări improvizate și decidenți aserviți globalismului. Iar, acum, se trăiesc, în plus, consecințele legate de război. Pe fondul politicii greșite a sancțiunilor – care, așa cum am spus-o, la timp, nu rezolvă ceva, dar distruge masiv – acum, lovitura este pe nivelul de trai. Ea este completată tot mai des de catastrofe naturale și de emigrația năvalnică. La nici unul dintre aceste capitole, Comisia Europeană nu are soluții viabile.

România plătește cu sărăcia multor cetățeni necunoașterea de către decidenți a corelațiilor vechi și noi ale economiei și slăbirea instituțiilor democratice. Plătește, desigur, cu viața curentă pe datorie și cu locul la coada Uniunii Europene. Efectele sunt șocante: capitalism înțeles ca prăduire, privatizare ca devalizare, liberalitate ca arbitrar, democrație cu vătafi, ciocoism în morală, politică externă ca excursii, în condițiile slăbirii profesionalismului și performanțelor proprii.

Este de revenit la proiectul fondatorilor, printr-o reformă instituțională de democratizare mai departe. Proiectul inițial a consacrat Uniunea Europeană, el este înscris în tratatele de bază, iar de la părăsirea lui sunt dificultăți reclamate de multe țări (Polonia, Ungaria, Irlanda, Slovacia, Italia etc.). Doar acel proiect poate relansa Uniunea, el fiind bine ancorat în tradiții europene și nevoi umane.

Pe bună dreptate, se invocă două fapte incontestabile. În Tratatul de la Roma (1957) se prevede „to establish the foundations of an ever closer union among the European peoples”. „Popoarele” sunt evident reperul. Nu este loc pentru „superstat”, care a și dus la crize, și nici pentru „configurația imperială”, care a dus deja la periferizarea unor țări și la secundarizarea Europei (Wolfgang Streek, Zwischen Globalismus und Demokratie,2021,p.334). „Asocierile de forțe în vederea dominației (Herrschaftsverbände)”, cum le numea Max Weber, nu sunt rezolvări europene.

În opinia mea, Europa unită are de gândit propria-i situație. Nu dă rezultate amânarea continuă a stabilirii formei Uniunii Europene, căci, între timp, se iau decizii incoerente. Pretenția unei singure democrații în lume nu este democratică și nu duce departe. Nu dă rezultate nici abandonarea cooperării create de acordurile internaționale din 1972-1991. Iar aberația după care criticii actualei situații – maghiarii, polonezii, etc. – nu ar avea, cum spune același autor, „mentalitate europeană” (p.255), doar împiedică normalizarea. Totuși, Europa actuală a fost posibilă ca urmare a anilor 1956 și 1980 din istoria celor două popoare. În plus, a fi critic, nu înseamnă că ai valori neeuropene!

Dincolo de aceasta, însă, Martin Winter propune reafirmarea valorilor europene. Dar care sunt, la drept vorbind, valorile europene?

La o analiză dusă până la capăt, cum am arătat adesea, în reuniuni din diferite capitale, „european” înseamnă ştiinţă orientată spre cunoașterea factuală şi pusă în serviciul rezolvării de probleme; o mereu ascendentă competenţă tehnică; raţionalitate economică confirmată de randament; administrare eficientă și democratică; cultură a dreptului ce promovează individul ca subiect şi scop, suveranitatea şi generalitatea legii; aşezarea valorilor pe temelia libertăţii individuale; construcţia persoanei umane ca sferă privată sprijinită pe proprietate şi pe drepturi fundamentale şi inalienabile; voință politică stabilită prin dezbatere publică, în care prevalează argumentele; cultură a schimbării conform scopurilor umane; reflexivitate.

Afirmarea specificului european este echivalentă cu scuturarea de penurie, de arbitrar, de impostură, de dictat, de birocratism, de inechitate. Europeană este, în fond, eliberarea inițiativei oamenilor.

La orice eliberare a inițiativei, apare azi teama reflexă că s-ar deschide „cutia Pandorei”: schimbarea statu quo-ului ar încuraja diferitele forțe să ceară imposibilul. Nu împărtășesc această teamă – nici în cazul crizei europene de azi și nici în privința războiului.

Premisa mea este că soluții false, fie ele și moștenite sau aplaudate, duc la conflicte mai mult decât o discuție competentă și responsabilă a neajunsurilor. „Cutia Pandorei” o deschid mai curând nepriceperea, inerțiile și erorile actuale.

Andrei Marga

Citeste in continuare

Aveți un PONT?

ARTEHNIS

Cel mai complet ziar de investigații dedicat cititorilor din România.
Aveți un pont despre fapte de corupție la nivel local și/sau național?
Garantăm confidențialitatea!

Scrie-ne la Whatsapp: 0735.085.503
Sau la adresa: incisiv.anticoruptie@gmail.com
Departament Investigații - Secția Anticorupție

TOP KINETO MEDICAL Ploiesti

Știri calde

Exclusiv3 ore ago

Criminalii/torționarii/milițienii de la Secția 17 Poliție, așa cum au fost numiți de 2 săptămâni încoace, pot de astăzi să reacționeze public și să vorbească despre NEVINOVĂȚIA lor

Drama tânărului care se afla sub efectul a 5 substanțe psihoactive a fost generată de efectul drogurilor. Halucinații, stare de...

Actualitate19 ore ago

Clasamentul Anvelopelor – Top Super Anvelope 225 45 R17 în 2023

Alegerea anvelopelor potrivite pentru vehiculul dvs. nu este doar o chestiune de estetică sau de preț. Este o decizie care...

Exclusivo zi ago

MĂRUL STRICAT DIN PENTENCIARUL PLOIEȘTI – ZEUS! NEPRIHANITUL!!!

În dezvăluirile din articolul „TRIUMVIRATUL/Versiunea 2.0”  ă precizam la sfârșitul lui: „ Cu promisiunea că vom continua epopeea comisiilor de...

Exclusivo zi ago

Nu stăm să numărăm orele care au trecut de când ,,ministrul” Bogdan Despescu, chestor general cu 4 stele, a ,,ucis” fără să-și dea seama limba română

Nu putem, pentru că domnia sa a punctat niște lucruri ce ne-au facut să scormonim puțin achizițiile poliției, iar surprizele...

Exclusivo zi ago

Valer Kovacs – Polițistul avertizor, hărțuit din nou/”Se dorește aducerea mea la tăcere”

Valer Kovacs, polițist IPJ Timiș și lider de sindicat, care a vorbit public în mai multe rânduri despre problemele din...

Exclusivo zi ago

Un ofițer de poliție care și-a lovit soția, care a fost sub efectul a două ordine de protecție, nu mai poate fi lucrător control intern sub nicio formă

Suntem nevoiți să vă înștiințăm despre un caz, dacă nu nedeontologic, cel puțin grav, privitor la domnul comisar șef Ursache...

Exclusiv3 zile ago

Sistemul penitenciar zguduit din temelii datorita abuzurilor directorului general al A.N.P/”CONTINUĂM PROTESTELE!”

In timp ce alții deja s-au retras și s-au resemnat, Federația Polițiștilor de Penitenciare continuă seria protestelor vizând aplicarea integrală...

Exclusiv4 zile ago

Poliția lui Despescu și Mirițescu în acțiune/„De beți ce erau s-au urinat în curtea secției”/Doi politisti de la IPJ Timis, denunt penal impotriva inspectorului sef Alin Petecel/La IPJ Prahova lucrurile sunt si mai grave

Poliția lui Despescu și Mirițescu în acțiune. Petrecere în stil mare în sediul poliției din Nehoiu titreaza Stiri pe Surse...

Exclusiv4 zile ago

„Vă mulțumim pentru lecțiile de exprimare prin viu grai, domnule secretar de stat Despescu, pardon, domnule ministru!”

Am asistat la conferința de presă prezidată de către secretarul de stat din MAI, Bogdan Despescu, de fapt de către...

Exclusiv4 zile ago

Potrivit art.7 din legea 153 din 2017, solda de funcţie/salariul de funcţie reprezintă suma de bani la care are dreptul lunar personalul militar, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciare

Joi, Guvernul a aprobat o hotarare de guvern pentru creșterea salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată,...

Exclusiv5 zile ago

”Vă stăm la dispoziție cu întrebări la răspunsurile dumneavoastră…”/Tartorul MAI

Într-o funcție de secretar de stat e bine să nu stai mai mult de 4-5 ani, tocmai pentru că asta...

Exclusiv5 zile ago

Structurile  de criminalistică din Romania trec printr-un amplu proces de modernizare în această perioadă

Ramura bio-criminalisticii sau a geneticii judiciare, cum este ea cunoscută în limbajul de specialitate, se modernizează prin achiziția de către...

Exclusiv5 zile ago

Nu ne dam seama cum sprijina gimnastele si centrul cultural, activitatea de politie

Raspuns interesant de la CMDTA PLOIESTI! Sunt 56 medici pe functii de politist ( ofiter) si 46 asistenti pe functii...

Exclusiv6 zile ago

Recrutăm candidați pentru Școlile de Agenți de Poliție de Frontieră: se oferă salariu atractiv de aproximativ 0,3% din șpaga

Pe fundalul acestui zgomot, de drone kamikaze, lucrează polițiștii de frontieră ai Gărzii de Coastă la granița cu Ucraina. Îi...

Exclusiv6 zile ago

Varsta medie la care decedeaza pensionarii militari ar fi in jur de 77 ani, potrivit Casei de Pensii a MAI.

Varsta medie la care decedeaza pensionarii militari ar fi in jur de 77 ani, potrivit Casei de Pensii a MAI....

Partener media exclusiv

stiri actualizate Raspandacul

Parteneri

Top Articole Incisiv

error: Articolele nu se pot copia!